Nu mă săruta - Vol I (finalizat)

Capitolul XIII

       Un claxon prelung îmi întrerupe somnul, care a venit cu greu. După mesajul de aseară am reușit să studiez fiecare colț din camera mea. Am numărat apoi oi, cai, vaci, pisici, căței și toate orătăniile Pământului.

       Aproape de zori am adormit, iar acum un dobitoc abuzează de sunătoare aceea pe care i-o voi îndesa pe gât.

       Nu m-am ridicat din pat să văd cine e, dar sunt destul de sigură că e Zeheb.

       Inspir adânc și-mi fac curaj pentru ziua care se anunță ca fiind o provocare. Mă ridic bătrâneșe din pat, ignor pe cât posibil zgomotul și merg la baie să mă spăl pe față.

       Trag un halat pe mine și ies în fața casei. Între timp zgomotul a încetat. Zeheb stă rezemat de portiera mașinii și trage, cu poftă, dintr-o țigară.

       — Ești foarte matinal, spun fără chef când ajung lângă el.

       — Interesantă ținută, replică ironic.

       — Da... Nu am apucat să mă îmbrac, era ceva nebun pe aici și făcea gălăgie, i-o întorc.

       Aruncă mucul de țigară jos și-l stinge cu piciorul. Își trece o mână prin păr și își blochează privirea în ochii mei.

       — Auzi prințesă, nu-mi place să aștept, așa că ai face bine să-ți mișto fundul acela sexi și să te îmbraci. Întârzii.

       Fac un pas spre el, susținându-i privirea de gheață. Pare că cele două ore de somn m-au umplut de curaj.

       — Azi, accentuez cuvântul, sunt liberă. Și oricum, nu am nevoie de șofer.

       Mijește ochii, pare că ar vrea să intre prin mine, mă dau în spate.

       Zâmbește când vede efectul pe care îl are asupra mea.

       — Eu nu sunt șoferul nimănui, îi făceam o favoare lui Juan Luis, mi-a cerut să am grijă de tine, vorbește rar și apasă pe fiecare cuvânt, de parcă aș fi un copil prost care nu înțelege.

       — Mersi, dar nici de dădaca nu am nevoie, cu atât mai puțin dacă ești tu! spun cu ciudă și dau să mă întorc în casă.

       Nu apuc să fac decât trei pași și mă prinde strâns de braț.

       — Au, doare, lasă-mă, spun chinuit.

       — Uită-te la mine și încearcă să înțelegi ce îți spun, vocea lui pare mai răgușită ca niciodată, eu nu sunt Juan Luis, așa că fii copil cuminte și nu mă înțepa, că mușc, spune cu maxilarul încleștat.

       Dau din cap în semn că am înțeles și slăbește strânsoarea. Îl întreb din priviri dacă pot să plec și îmi lasă mâna liberă, se îndreaptă spre mașină și pleacă fără să mai spună nimic.

       Rămân pe loc, nu înțeleg nimic, ce vrea de la mine?

       — Aylin, o aud pe mama, ce faci acolo?

       Revin la realitate și merg în casă.

       — Cine era băiatul cu care vorbeai?

       — Zeheb, spun absentă.

       Fața nedumerită îmi spune că are nevoie de mai mult decât un simplu nume.

       — E cel mai bun prieten al lui Juan Luis, el m-a adus aseară și credea că azi merg la facultate și s-a oferit să mă ducă el, explic detaliat toată întâmplarea.

       — Drăguț din partea lui, trebuia să-l inviți la o cafea, spune mama apreciativ.

       — Nu bea cafea, răspund scurt. Merg în cameră, încă mi-e somn.

       — Mai târziu vreau detalii despre seara trecută! urlă mama după mine.

       Abia aștept să-ți povestesc, zic ironic în gândul meu și mă trântesc în pat.

~~~~~~~~~~

       — Te-ai simțit ca regina balului? întreabă curioasă Sarah.

       Am decis că dacă eu chiulesc azi, să o corup și pe ea. Nu mi-a fost greu, a preferat mereu o ieșire în oraș decât o zi de studiu.

       Suntem pe o terasă, cu câte o cupă de înghețată în față și lucrurile par ceva mai roz decât dimineață.

       — Ai putea spune și așa, a fost ciudat, ți-ar fi plăcut, spun când realizez că ea ar fi adorat toate lucrurile care pe mine m-au inhibat.

       — Da, spune visătoare, să fiu în lumina reflectoarelor, admirată de toți...

       Izbucnesc în râs, pot să o văd făcând piruete și pozând cu nonșalanță și grație pentru fiecare fotograf prezent.

       — Unde e Juan Luis? Credeam că nu te mai văd cel puțin o săptămână.

       — A plecat aseară, pentru următoarele două luni are concerte... spun tristă.

       Oftează și pune o mână peste a mea.

       — Știai că așa va fi, dar nu fi tristă, mă ai pe mine, încearcă să mă consoleze.

       — Stiu și-ți mulțumesc, nu sunt tristă, doar că au trecut abia câteva ore și deja mi-e foarte dor de el.

       — Așa e dragostea. Oricum, cu atâtea modalități de a vorbi, va fi ca și cum ar fi aici.

       Îmi place că e pozitivă, mereu. Când am nevoie de o încurajare, ea e omul pe care mă pot baza.

       — Nici la telefon nu apucăm să vorbim, azi am schimbat doar câteva mesaje, dar ai dreptate, va trece repede.

       Încerc să fur din pozitivitatea ei.

       Ne savurăm înghețata și povestim ca fetele, mă detașez de probleme și mă felicit pentru ideea de a ieși din casă.

       Un mesaj de la iubitul meu, mi-a redat complet starea de bine.

       "Te iubesc! Număr minutele până o să te am din nou în brațe. Mai sunt doar 80 650."

       Înțeleg că deși este ocupat, sunt mereu în sufletul lui și asta liniștește, mă face să uit cumva, că e înconjurat de grămezi de fete, care și-ar da ultima suflare pentru o atingere de-a lui.

       Uit. Oarecum. Nu uit. Dar aleg să am încredere.

       — Uau! exclamă Sarah, bombonel la orizont.

       Mă întorc să văd cine a aprins-o așa și-mi cade fața.