Van Gogh și alte vicii

Capitolul 1- "Cele patru vicii"

Acest capitol este dedicat lui SinusIridum pentru ca este o scriitoare desavarsita, pentru ca este o autoare minunata, pentru ca m-a facut sa ma reindragostesc de Wattpad prin cartea ei Malakai , pentru ca imi doresc sa ajung intr-o zi macar a mia parte din scriitoarea care este ea, pentru ca m-a invatat ca iubirea vine sub diferite forme si ca uneori viata nu ne ofera ce vrem, ci ce avem nevoie, pentru ca mi-a provocat atatea emotii si nu in ultimul rand, pentru ca este ea. Multumesc, Steph!

Broek in Waterland este un orășel mic în apropierea Amsterdamului. Casele în culori pastelate sau neutre și gardurile joase, în cele mai multe cazuri albe, îți dau sentimentul unei veritabile așezări olandeze, ceea ce și este. Canalele care străbat satul sunt o minunată cale de acces, deși drumurile sunt cel mai des folosite, fiind mai practice. Unul dintre aceste drumuri atent asfaltate și înguste duce spre o cafenea. O cafenea oarecare, dintr-un orășel oarecare. Însă, la o masă în această cafenea, o poți găsi pe ea.

Are ochii aținți pe hârtia din fața ei, fiind gata să absoarbă orice fărâmă de informație îi poate oferi acest roman. Catifeaua de un galben asemănător cu cel al muștarului, se tasează sub buricele degetelor ei, transformându-se într-o nuanță mai deschisă. Ochii săi continuă să scaneze minuțios coala imprimată, în timp ce buzele i se presează automat de marginea cănii ușor rosé. Înclină cana la un unghi de exact douăzeci și cinci de grade și soarbe. Obiectul este așezat din nou pe masa din lemn masiv, cu o bufnitură silențioasă. Irisurile ei trec iarăși peste cuvinte și, într-un final, prețioasa plăcere nevinovată este așezată lângă cana de cafea cu lapte. Se întoarce spre geanta din piele maro și cu o îndemănare aproape divină, extrage pachetul miraculos. Cutia din carton este deschisă de aceleași degete care în urmă cu doar câteva clipe strângeau catifeaua plușată a romanului. Bricheta se află deja pe masă, iar ea știe că el a lăsat-o acolo, când a văzut-o prin vitrina generoasă a cafenelei. Îi deschide capacul și, din o simplă mișcare, țigareta este aprinsă, iar mirosul său liniștitor îi pătrunde în nări. Cu aceași exactitate, se îndreaptă spre gura ei și ea inspiră fumul aromat. Așază țigara în scrumiera ce poartă numele localului pictat în același stil ca restul obiectelor.

Tocmai ce ați făcut cunoștință cu cele patru vicii ale lui Eden. Și am mințit mai devreme. Sau poate am mințit doar parțial. În orice caz, cafeneaua despre care vă vorbeam, nu era oarecare. Era cafeneaua Van Gogh.

Dar orășelul în care se află această cafenea, este, într-adevăr oarecare. Contrar a ce cred mulți, nu e locul unde s-a născut celebrul pictor, ci doar un sat din Olanda. Pesemne că propietarul a fost impresionat de lucrările lui Vincent sau pur și simplu a vrut să îi aducă un omagiu. Eden nu știe, căci cafeneaua e acolo dinainte să se nască ea. Apropo de asta, printr-o întâmplare, orășelul cu pricina este locul nașterii ei. De fapt nu, nu printr-o întâmplare, căci Eden nu crede în așa ceva. Eden nu crede în lucruri întâmplătoare, dar nici în destin. Eden nu crede în nimic. Eden nu crede nimic. Eden doar trăiește. Inspiră și expiră, câteodată aer, câteodată fumul țigărilor ei, dar are grijă să nu moară sufocată. În rest, lasă totul la voia întâmplării. Aproape paradoxal, nu-i așa?

În urmă cu două săptămâni își număra plăcerile pe degetele de la mâna stângă. Erau patru și erau exact ce avea nevoie. Una îi amorțea simțurile și mintea, alta i le trezea, alta i le punea în funcțiune și i le ținea ocupate, iar cea din urmă, ei bine, era un fel de lăcaș, unde se retrăgea ca să le poată pune în practică pe restul. Totul se afla în armonie și toate funcționau cum trebuia. Îi luase tot două săptămâni să dezvolte acest ritual magic, care o liniștea anormal de mult. Pentru că am mințit iar. Eden nu lasă chiar totul la voia întâmplării. Unele lucruri, precum plăcerile ei, sunt mult prea indispensabile să fie lăsate astfel.

Acum, este nevoită să ignore o cincea plăcere apărută din senin. Ceea ce nu doar că se simte ciudat, dar și greșit. De când le-a descoperit, Eden nu și-a neglijat plăcerile nici măcar pentru o zi. Dar există o diferență între plăcerile ei, una majoră, una existențială. Cum am menționat deja, ea a descoperit singură primele patru plăceri, însă a cincea a descoperit-o pe ea.

Fusese o zi oarecare, pentru unii fusese o zi importantă, începerea anului școlar, pentru ea o zi oarecare. Se dusese la liceu, privise festivitatea de început de an, se plictisise și se retrăsese la Van Gogh. Se întâmplaseră mai multe lucruri în acea zi oarecare, dar ei nu îi plăcea să își aducă aminte de ele. Esențial e că ajunsese la cafenea. Luase loc la masa la care, întâmplător, stătea și acum. Masa e chiar lângă vitrina ce dă spre unul dintre canale, deci priveliștea este frumoasă, iar ei i se îngăduie să fumeze în tihnă, căci ușa care stă mereu deschisă se află la doar doi metri de ea. Nu își amintește ce citea atunci, citise multe cărți până în acel moment și nu avea cum să le mai știe pe toate. Se așezase la masă și începuse să citească. Nu trebuia să facă mai mult, căci Vlinder urma să o servească. Urma să se posteze în fața mesei, cu trupul ei grăsuț, însoțită de o scrumieră și urma să o întrebe ce vrea de băut, iar ea urma să aleagă unul dintre sortimentele de cafea puse la dispoziție. Dar lucrurile nu se întâmplaseră așa. În locul lui Vlinder, apăruse el, de Dumnezeu știe unde. Își aduce aminte că în acea zi s-a gândit la dracu' în locul lui Dumnezeu, oricum nu are importanță, ea nu crede în niciunul. Făcuse ce făcea și draga ei Vlinder, se postase în fața mesei și îi adresase aceași întrebare. Dar o făcuse complet diferit. Nu o privise plicitist și nici nu încercase să își ascundă entuziasmul de a o vedea, precum făcea fata. El își fixase privirea pe tenișii ei uzați și avusese vocea răgușită când rostise întrebarea. Eden ar fi putut să treacă cu vederea peste toate astea, dacă el nu ar fi omis un detaliu extrem de important al ritualului ei: venise fără scrumieră. Iar asta o călcase pe nervi, atât de tare încât se gândise la o entitate în care nu crede. Ea nu putea să se ocupe de una dintre plăceri, dacă nu avea o scrumiera și de acolo totul se dusese de râpă. În loc să spună doar numele băuturii, trebuise să îi ceară lui o scrumieră. El i-o adusese, dar asta nu mai contează acum, pentru că deja ritualul i-a fost deranjat.

Buzele îi tresăriră într-un zâmbet subtil. Clar a început să înnebunească. Eden nu zâmbește, nu o mai face nici măcar la glumele colegilor săi sau la remarcile protectoare ale mamei ei. Și totuși el, sau mai bine zis gândul lui, a făcut-o să zâmbească. Presează vârful țigării de scrumieră, pentru a o stinge. Apoi, închide copertele romanului și îl îndeasă în geantă. El nu i-a deranjat ritualul doar în acea zi, ci și în toate care au urmat. S-a întors la Van Gogh în fiecare zi, dar lucrurile nu au mai fost la fel. Acum, el îi pregătește scrumiera de cum o vede pe geam, știind că ea fumează de fiecare dată. În cele două săptămâni, privirea i-a urcat treptat, de la tenișii negrii, până azi, ajungându-i la chipul lui Eden, de aceea ea azi nu l-a privit la bar. Și-a concentrat toată atenția asupra cărții. Se preface că îl ignoră, își dorește să îl ignore, dar nu poate. E ceva aproape electrizant despre prezența lui, ceva care o îndeamnă tot timpul să îl caute cu privirea.

Casa ei, vopsită într-un albastru spălăcit, o așteaptă ca de fiecare dată: goală. Nu e cu nimic diferită de restul locuințelor din Broek sau cel puțin asta cred ceilalți necunoscuți. Pentru ea, e o altă poveste. E casa unde a fost adusă pentru prima oară, imediat după ce a părăsit spitalul din Amsterdam. E casa pe care părinții ei o cupăraseră cu un împrumut și de care erau foarte mândrii. E casa unde ea a scos primul cuvânt și a făcut primii pași. E casa unde părinții ei au avut prima ceartă despre care ea a aflat. Pentru restul e doar o casă oarecare, pentru ea, nu.

Asta demonstrează cât de subiectiv e totul. Am spus că am mințit, dar nu am făcut-o. Pentru voi, cei care citiți acum aceste rânduri, dar și pentru Eden, Broek nu e un orășel oarecare și nici cafeneaua Van Gogh nu este. Dar pentru restul, cei care nu știu de existența lui Eden sau de plăcerile ei, totul e oarecare. Pentru el, totul a fost oarecare. Asta până când a văzut-o pe ea. Și brusc, satul de lângă Amsterdam și localul din el, nu mai erau astfel. Brusc, totul devenise subiectiv. Asta e problema oamenilor, se atașază repede. În doar câteva secunde, un necunoscut devine un mod de viață. Eden nu a crezut vreodată că ea e ca ceilalți, nu s-a crezut capabilă să transforme ceva ordinar în ceva unic pentru sufletul ei după o întrebare și o prvire ațintită pe pantofii pe care îi privea. Dar a făcut-o, deoarece nici ea nu e diferită, nu e unică sau specială, e o fată oarecare. Care avea exact patru plăceri, ce se transformaseră în vicii. Acum are cinci. A cincea plăcere nu a devenit încă un viciu. Încă.