Van Gogh și alte vicii

Capitolul 6- "Moment de extaz"

A crezut că a pierdut-o pe Eden în acea după-amiază la cafenea. A crezut că a spus o tâmpenie și că a fost cu adevărat penibil. A crezut că ea avea să îi râdă în față pentru restul vieții, ceea ce se întâmplă doar ocazional. Dar, nu îi pare rău că a făcut "primul pas". Spre ce? Nu e sigur, dar se bucură că l-a făcut. În cele două săptămâni care au trecut, Eden s-a schimbat numai puțin. Are același ton glacial și este la fel de tenace, ca o panteră ce își așteaptă prada. Mișcările îi sunt în continuare calculate și rezervate. Însă, acum zâmbește. Zâmbește des și la fel de strâmb, dar măcar zâmbește. Intră în Van Gogh cu zâmbetul pe buze. A renunțat la masa ei preferată pentru locul de la bar, care e mai aproape de el. E ciudat câte pot schimba două săptămâni. E ciudat cum se răsfrânge timpul asupra noastră. Două săptămâni pot schimba totul sau nimic. Dar nu este, de fapt, vorba despre durata de timp în sine, ci de acel moment declanșator. În cazul lor au fost mai multe. Când ea și-a uitat pachetul de țigări și el a fost nevoit să i-l dea înapoi, când ea s-a plimbat prin fața casei lui și el s-a simțit oarecum obligat să îi vorbească, când ea s-a așezat la bar și l-a întrebat ce îi place la Broek, iar el s-a gândit la ea. Deci, dacă stai bine să te gândești, nu el a fost cel care a făcut primul as, ci Eden. A fost ca și cum ea i-a dat impulsurile necesare să își adune curajul și să nu se mai comporte ca un băiețel fricos. Pentru ei, au fost mai multe momente declanșatoare, de aceea și ultimele două săptămâni au fost așa diferite de primele. Se trântește pe scaunul de la bar și îl analizează cu privirea, lăsându-și capul să se sprijine în palmă.

- Ai întârziat, vorbește el pe un ton grav.

- Ba nu. Acum, grăbește-te, vreau să mergem la cascadă.

Isaak își saltă sprânceana dreaptă, iar apoi așază cana în mașina de spălat. Ea nu pare că are vreo intenție să își aprindă veșnica țigară. Ceva e bizar.

- Și cafeaua ta?

- Nu contează. Hai mai repede, Isaak.

El singura a zis că dorința ei îi este poruncă. Așa că, se grăbește să termine treaba cât mai repede, dar este mai mult obligat de privirea autoritară a lui Eden. Degetele ei încărcate cu diferite inele bat acum în masă nerămbdătoare, în timp ce palma opusă îi sprinjină bărbia. Încheieturile îi sunt acoperite de brățări și urechile ei poartă mult mai mult de doi cercei. Are un gol în sprânceană, ceea ce îl face pe el să creadă că înainte, acolo se afla un piercing. Dar în afară de bijuterii, nu e absolut nimic punk la Eden și în niciun caz nu tricoul roz bombon pe care îl are pe ea. Până la urmă, cei doi părăsesc cafeneaua, spre marea bucurie a fetei. Drumul până la cascadă este scurt și smucit, pentru că Eden îl trage constand de mână. Degetele ei acoperite sunt acum împletite cu ale lui, iar el încearcă din răsputeri să nu își trădeze emoția, printr-un tremur nesăbuit al palmei ori prin transpirația excesivă. Isaak nu a fost niciodată un mare cuceritor, iar fetele din generală și liceu obișnuiau să îi atribuie adjectivul de "drăgălaș", un adejectiv care nu este apreciat de niciun băiat de peste treisprezece ani. A ieșit cu doar câteva fete, dar cu niciuna nu a avut nimic serios. În ciuda a cât de pămpălău pare a fi, a trecut totuși de stagiul ținerii de mâini, așadar nu își poate explica de ce are o reacție atât de exagerată la atingerea ei. Acum, când palma sa o strânge așa ferm pe a lui, e sigur că Eden nu este doar o închipuire. Eden este reală și îl trage haotic de mână, făcându-l să își piardă echilibrul de câteva ori. Bietul Isaak reușește să respire normal doar când ajung la oaza de liniște. Abia apucă să își deschide ochii, că o și vede pe Eden stând în fața lui, cu un rânjet nespecific și mușcându-și buza de jos. Azi, e neobișnuit de entuziasmată și vioaie. Într-o oarecare măsură, nici măcar nu pare a fi Eden a lui. Eden cea rece și impasibilă, Eden la care nu poți ajunge nici dacă vii cu un pickamer și încerci să îi spargi zidurile se gheață. Totuși, imaginea ei îi smulge un zâmbet timid.

- Îmi spui și mie ce se întâmplă? Te comporți...

Dar nu reușește să își termine propoziția pentru că gura ei o astupă pe a lui. Nu este un sărut în toată regula, pentru că buzele lor abia se ating, lasând loc respirațiilor fierbinți să se întrepătrundă. Aerul emanat de gura ei, îl arde și îi face genunchii să se preschimbe în gelatină. Ochii lui Eden îi caută pe ai lui, cerându-i acordul din priviri. Apoi, buzele ei pline și dulci se presează mai hotărât peste buzele lui. Nu sunt fine și nici extraordinar de moi, dar se simt intens. Le frământă ușor și suav pe ale lui Isaak, aproape insesizabil. Palmele ei i se așază pe obrajii doar un pic îmbujorați, iar Eden încearcă se concentreze mai mult asupra sărutului. Încearcă să facă totul să dispară în jurul ei. Să uite de toți și de toate. Metalul dur al inelor ei se simte ciudat în comparație cu pielea încinsă a chipului său, iar brățările ei mai largi i se izbesc ușor de linia maxilarului. Se îndepărtează blând, însă mâinile rămân pe fața lui Isaak, lăsându-și degetul mare să traseze conturul pometelui său și să coboare încet și sigur către buza lui superioară.

- Ce a fost asta? întreabă el tremurat.

Eden îl studiază cu ochii, comportându-se ca și cum ea este atotștiutoare.

- Un sărut, Isaak. Oamenii se sărută tot timpul, nu mai fi așa serios.

El își coboară privirea pe tenișii ei și dintr-o dată, au revenit la prima zi în care s-au cunoscut. Au revenit la Isaak cel timid și nesigur, care este prea fricos să privească altceva la Eden în afară de vârful pantofilor. Brusc, nu au făcut niciun progres, asta dacă nu luăm în considerare că ea îi strânge obrajii și îl forțează să o privească din nou printre genele lui lungi și curbate.

- Și noi putem face asta, să știi.

Isaak pufnește. Indiferent de care îi este natura, nu îi place să fie luat peste picior. Poate a rămas cu sechele din timpul anilor de școală, când băieții îl șicanau pentru comportamentul lui de a fi sau poate că este vina băiatului cu care este obligat să stea în casă și care nu pierde nicio ocazii din a-și bate joc de el, pretinzând ca este mai bun. Eden zâmbește și își lipește iar buzele de ale lui, fiind puțin mai îndrăzneață și consolându-se cu ideea că el i-a răspuns la încercarea de sărut. Mâinile lui coboară pe șoldurile ei, care sunt îmbrăcate cu o altă pereche de blugi. Când Eden își deschide gura involuntar, lăsându-i destul spațiu limbii lui Isaak să pătrundă, se simte nevoită să pună iar capăt sărutului. El o cercetează buimac cu privirea, nereușind să înțeleagă ce s-a întâmplat.

- Asta nu putem face. Am o aftă, se grăbește ea să îi ofere o explicație.

Izbucnesc amândoi în râs, iar Eden își îngroapă chipul în scobitura gâtului lui Isaak, chiar dacă trebuie să se aplece puțin ca să o facă. El este doar cu câțiva centimetri mai înalt ca ea și asta nu pentru că Isaak ar fi un băiat scund, ci pentru că ea este exagerat de înaltă.

- Se poate ca ăsta să fi fost cel mai prost prim sărut din câte au existat.

- Nu mă înteresează.

Nu o interesează absolut deloc cât de reușit a fost sărutul, pentru că nu asta i-a fost intenția. Pur și simplu a făcut-o pentru că așa a simțit, a acționat din impuls. Am avut dreptate. Oamenii nu sunt cu nimic mai buni decât restul animalelor, nici măcar Eden. De ce? Pentru că până când și persoană așa cerebrală ca ea, a reușit să se lase pradă unui moment de extaz. Însă, problema cu astfel de momente este că nu durează mult. Sunt ceva scurt și intens, care îți zguduie ființa din temelii și care după-aceea de părăsesc subit, la fel cum s-au și instalat. Unele momente de extaz sunt mai lungi și atunci noi le numim povește de dragoste, însă crudul adevăr este că nu există dragoste eternă. Dragostea este un moment de extaz.