Van Gogh și alte vicii

Capitolul 23- "Raiul" (ultimul capitol)

Pereții sunt vopsiți într-o nuanță de alb ceva mai murdar, iar deși camera nu este foarte mare, e mobilata frumos, în stilul minimalist clasic scandinav. Mereu și-a dorit să vadă cum arată apartamentele din Broek. Fiind un oraș mic, este împânzit numai de case, dar in centru, pe malul canalului principal, se află două cladiri de apartamente. Vang Gogh e la parterul uneia dintre ele, ei sunt la ultimul etaj al celeilalte. Nu l-a mai vazut pe Cristof agitat de foarte mult timp, nici măcar inainte de meciuri nu obișnuia să aibă o astfel de atitudine. Ce e totuși ciudat este faptul că ea nu se simte nici pe departe agitată. Nu o interesează ce vrea el să îi dezvăluie, pentru că are încredere in el. Mereu a avut, pentru ea Cristof este "acela".

— Cristof, al cui e apartamentul ăsta?

Sincer, nu își aduce aminte să cunoască pe nimeni care să locuiască în unul din blocuri. Și în mod cert nu pe el. Băiatul începe să chicotească înfundat. Cu el, Eden pare neschimbată, deși realitatea este cu totul alta.

— Țigară? ii ignoră nonșalant intrebarea, in timp ce îi intinde pachetul de Marlboro roșu.

            – Normal, trage una din pachet, iar el i-o aprinde tacticos.

             Ca să fiu sinceră, Eden nici nu s-ar fi apucat niciodată de fumat dacă nu era Cristof. Se cunoscuseră în primul ei an de liceu, pe când avea doar paișpe' ani. Ea era boboacă, el se mutase în urmă cu un semestru din orășelul vecin. Cumva, avuseseră rețeta unei povești de dragoste adolescentine încă de la început. El era atrăgător, sportiv, carismatic, iar ea simplă, diferită, dulce. La prima petrecere din anul acela, venise împreună cu Romee, prietena ei de când avuseseră doar șase ani. Iar când la o petrecere de liceeni se prezintă o boboacă blondă, înaltă și cu forme perfect definite, toți băieții din echipa de fotbal încearcă să o agațe. Însă nu și el. El pusese ochii pe ea și nu crede că va mai îtâlni pe cineva ca Eden.

               Așa că au devnenit prieteni. Petreceau tot timpul liber impreună, chiuleau de la ore și se strângeau fie la cascadă, fie în casa grej în care acum locuiește nimeni altul decât blondul de la cafenea. Beau bere ieftină, ascultau muzică bubuind in boxele portabile și fumau tutun sau marijuana. Erau doar niste copii care voiau să scape de problemele de acasă și să se refugieze unul în celălalt. Părinții lui Eden erau separați, urmând să divorțeze în mai puțin de un an, mama lui Noah fusese recent diagnosticată cu cancer la sân în stagiul trei, pierzând lupta cu el în exact șapte luni, bunica lui Jesse, femeia care îl crescuse de când venise pe lumea aceasta, murise înainte de inceperea vacanței de vară. Când se cunoscuseră erau cu toții singuri, speriați, luptându-se cu niște probleme care nici măcar nu erau ale lor. Însă, privind în urmă, Cristof realizează că nici problemele care au urmat nu au fost mai ușoare.

                  Cert e că, în una din multele zile în care se întâlneau, au rămas doar ei doi. Și atunci, magia s-a întâmplat: s-au sărutat pentru prima oara.

                  – Cristof?

                  Nici nu realizase când ea avusese timp să ajungă fix în fața lui.

                 – Da, Eden?  rânjește incontrolabil când îi simte parfului de lavandă. Imaginația i-o ia înainte, visând acum la cum se simte pielea ei. Nu a mai atins-o de luni bune. Oare e la fel de fină cum și-o amintește?

                – Te iubesc.

                Îl privește în ochi, căutând în ei același sentiment. Și el o face.

                 – Te-am iubit de când te-am văzut pentru prima oară la petrecerea aia. Și o să te iubesc mereu. Ești tu. Mereu ai fost doar tu. Dar nu pot să nu te urăsc pentru ce ai făcut. O să te urăsc pentru tot restul vieții mele că m-ai lăsat singură. Să mă lupt singură cu tot, cu ei, cu viața. Deși mi-ai promis. Te-ai uitat in ochii mei și mi-ai promis că o să trecem împreună prin asta și totuși mi-ai întors spatele și ai fugit ca un laș.