Van Gogh și alte vicii

Capitolul 11- "Eden pe care ați cunoscut-o voi"

- Nu, Eden.

Aceași reacție. De aceea ea nu vorbește cu mama sa, pentru că se întoarce la cum era înainte de accident. Se întoarce la refuzurile de care se izbea tot timpul. Adulții spun atât de des "nu", încât le dau copiilor și adolescenților impresia că este un cuvânt lipsit de importanță, când, de fapt, este unul dintre cele mai semnificative. Trebuie să învățăm să spunem "nu" când nu se simțim comfortabil sau când nu ne dorim ceva sau când nu suntem de acord. Ea are impresia că în acest moment, femeia din fața ei spune "nu" pentru că nu are nimic mai bun de spus. Și asta doar pentru că i-a spus "nu" de prea multe ori. Trebuie să învățăm să nu mai abuzăm de cuvinte, să nu le mai aruncăm în stânga și în dreapta ca și cum nu ar însemna nimic. Personal, nu cred în puterea cuvântului, este un concept prea idilic pentru gustul meu. Dar cred că, folosite cum trebuie, cuvintele pot schimba multe și invers, când le folosești fără cap ajungi în situații de genul căreia în care a ajuns și ea.

- De ce?

Marije își coboară privirea. Mereu a fost genul acela de părinte care să spună "nu" și când nu a făcut-o, a simțit cum viața i se încheie într-o clipă de neatenție a fiicei sale. Așadar, acum are de gând să spună ce ar fi trebuit să o facă și în acea seară.

- Doar nu, Eden. Nu te voi lăsa să mergi în Kantham.

Mama ei a enervat-o din totdeauna. Eden a fost irascibilă din totdeauna, așa s-a născut. Mama ei a rănit-o. Acum, în acest moment, nu mai simte nimic pentru ființa care i-a dat viață. O sfredelește cu privirea, imaginându-și cum prinde toată culoarea de foc a părului ei ondulat. Nu își urăște mama, dar o disprețuiește. Pentru toate deciziile pe care le-a luat, pentru că nu a oprit-o la timp, pentru că încă continuă să creadă că ea știe ce mai bine pentru fiica sa, in ciuda faptului că evenimentele trecute i-au demonstrat contrariul. Marije se miră că Eden nu mai protestează în vreun fel. De când era mică, o contrazicea sau cerea motive pentru refuzurile ei, iar, de multe ori, Marije nu avea niciun motiv. Spunea "nu" pentru că așa voia. Ea a învățat-o pe Eden că "nu" este un cuvânt lipsit de importanță. Își întoarce capul asupra soțului ei. Luuk nu ia hotărâri în ceea ce o privește pe fiica ei, e doar soțul lui Marije, niciodată tatăl lui Eden. Poate că e mai bine așa.

- Știu că ți-am promis că nu te voi mai presa cu școala anul ăsta, dar am primit un mail din partea liceului. Trebuie neapărat să îți îndrepți media la engleză, în ritmul ăsta nu treci.

Trebuie? Nu, nu trebuie. În realitate, nu trebuie să facem nimic, însă o facem pentru că așa ni se spune. Pentru că mama zice că "trebuie", pentru că așa am fost învățați.

- Dacă îmi îndrept media, mă lași să merg la tata?

- Eden, nu te aflii într-o poziție din care să negociezi.

- Marije.

Palma lui Luuk este așezată deasupra celei lui Marije. O privește calm. Câteodată, Eden are impresia că îi seamănă mai mult lui decât mamei sale. Mama ei a fost tot timpul o fumusețe răpitoare. Încă se mai aud zvonuri despre cât de frumoasă și delicată era Marije în tinerețe. A fost tipul acela de fată pe care o voiau toți băieții: înaltă, dar nu exagerat, precum Eden, slabă, dar cu forme, cu pomeți înalți, dar nu supți, cu ochii mari și de un verde smarald și părul roșcat intens. Pe Marije o voiau toți băieții, pe Eden a vrut-o doar Cristof și nici măcar cu asta nu a fost în stare să se descurce. În orice caz, mama ei l-a ales pe tatăl ei, dar nu a funcționat. Iar câteodată, ea crede că e mai bine ca lucrurile să nu funcționeze pur și simplu. Eden minte, sau mai bine zis mințea, des, însă acum e sinceră, măcar cu ea, dacă nu și cu restul. Luuk e mult mai potrivit pentru mama sa, un bărbat calm și sigur pe el, cu un loc de muncă stabil și care o iubește pe Marije cea de acum, nu pe cea pe care a cunoscut-o în liceu.

- Fata are dreptate. I-ai promis un lucru și acum nu te ții de promisiune. Propunerea ei nu e așa de rea.

Femeia oftează adânc. Adevărul e că îi este frică să nu o piardă pe Eden, îi este frică că ea va vrea să rămână cu tatăl ei. Dar ce nu știe Marije este că pe Eden a pierdut-o demult. Fata pe care ați cunoscut-o voi, fata care mergea în fiecare zi la Van Gogh sau care l-a sărutat pe Isaak nu e aceași Eden care era împreună cu Cristof sau care îi place mamei ei să creadă că e. Eden pe care ați cunoscut-o voi nu are nicio legătură cu cea de dinainte de accident. Eden cea reală a murit în acea noapte. De fapt, nu. Eden cea reală a murit puțin câte puțin în fiecare zi, când se întorcea în clădirea aia nenorocită și dădea cu ochii de toți oamenii ăia care îi provocau doar suferință. Eden cea reală a avut parte de cea mai dureroasă formă de moarte, iar când momentul fatal a venit, i-a fost refuzat. Persoana care a apelat la 112 a crezut a salvat-o, dar, de fapt, a obligat-o pe Eden cea reală să moară încet în continuare, în timp ce Eden pe care ați cunoscut-o voi o acapara. Eden cea reală fuma același sortiment de Marlborough. Eden cea reală citea la fel de mult. Eden cea reală bea în fiecare zi cafea. Dar diferența crucială dintre cele două este că lui Eden cea reală îi păsa, simțea și suferea. Eden pe care ați cunoscut-o voi nu își mai permite să facă asta. Când scriu aceste rânduri, zâmbesc. Probabil nu înțelegeți de ce. Zâmbesc pentru că nu v-ar fi plăcut Eden cea reală. Eden cea reală era slabă, nesigură și profitoare. Eden cea reală nu era un înger. Eden cea reală avea o mulțime de defecte. Eden cea reală era umană. Eden pe care ați cunoscut-o voi este aproape utopică, este tot ce trebuia să fie de la început, chiar dacă nu este perfectă, Eden pe care ați cunoscut-o voi este capabilă să se ridice de fiecare dată când cade. Zâmbesc pentru că bucur că ați cunoscut-o pe această Eden, deoarece ea este singura de care Isaak s-ar îndrăgosti ori care l-ar intriga îndeajuns de mult pe Asha ca să se apropie de ea. Și de asemenea, este singura Eden pe care Cristof nu ar putea niciodată să o iubească. Este singura Eden pe care mama ei nu o recunoaște.

- Presupun că e în regulă, răspunde Marije ușor îngrijorată.

Eden pe care ați cunoscut-o voi este singura care ar putea să îl privească pe tatăl ei în ochi și să îi reporoșeze tot ce i-a făcut, apoi să îl ia în brațe și să îi zică cât de dor i-a fost de el. Ea este singura care înțelege viața și iubirea. Este singura care următoarea zi se va duce la Asha să îi ceară ajutorul cu notele ei. Eden pe care ați cunoscut-o voi este singura de care eu, personal, sunt mândră. Însă este și singura pe care Eden cea reală o urăște și pe care Cristof ar da-o cu capul de perete. Dar ce mai contează, dacă toți o preferăm pe ea?