Van Gogh și alte vicii

Capitolul 16- "Nu mai fug"

Am urât întotdeauna zilele de luni. Serios, cred marea majoritate a populației le urăște. Dar nu și Eden, sau cel puțin nu acea Eden care era iubita lui Cristof. Acea Eden iubea zilele de luni, pentru că însemna că putea să se întoarcă la viața ei de la liceu, la populariatea iubitului ei, la prietenii ei falși și la Romee cea rănită. Eu, una, nu înțeleg de ce îi plăceau așa mult zilele de luni și probabil că nici ea nu o face acum, privind retrospectiv. Ca un alt paradox, căci ele par să îi definească viața, accidentul ei a avut loc într-o luni. Era, de fapt, noaptea de duminică spre luni, dar când a intrat în stâlpul de iluminare stradală era trecut de ora două dimineața. Era să moară în ziua ei preferată, ca și cum voia să se pedepsească că a existat o perioadă în care ea aprecia toate tâmpenile alea de la școală și toți adolescenții ăia cretini. Tot lunea are și oră de olandeză. Domnul Artman, profesorul ei de olandeză, este un bărbat netrecut de treizeci de ani. Și după părerea mea, mult prea băgăcios.

- Eden. Poți te rog să vii la mine în birou?

Își arcuiește sprânceana deasă, privindu-l pe profesor cu un aer superior. După cum bine știm, pe ea nu o interesează notele sau părerile celorlați. Prinde lucrarea între degetele ei slăbănoage și, cu o ultimă privire fatală, se răsucește pe călcâie, dar este oprită de mâna profesorului. Uitându-se prin clasă, descoperă că toțu colegii ei s-au făcut nevăzuți pe holuri sau în curtea școlii.

- Nu mă atinge, Artman.

Mâna i se ridică fulgeros de repede de pe brațul ei, iar spre uimirea lui, ea nu fuge. Ea nu mai fuge. A învățat să înfrunte lucrurile de care îi e teamă, în loc să fugă de ele.

- Uite, știu că nu vrei să asculți ce am eu de zis, dar încerc sa vorbesc cu tine de aproape trei luni.

- V-a luat ceva să vă faceți curaj. Și nu vorbesc doar despre tine.

- Presupun că ai dreptate. Eden, ai interpretat greșit ce discuțile noastre. Lucrurile nu sunt așa cum crezi tu.

- Cu asta mă ocup, Artman. Interpretez greșit, exagerez și mint. Nu asta ai spus despre mine?

Artman este un bărbat destul de atrăgător, care, în ciuda părului roșcat, are un farmec al lui. Vocea îi este groasă și masculină, la fel trăsăturile și de obicei își alege cuvintele cum trebuie, însă cu Eden a fost altceva. Își freacă începutul de barbă cu degetele și se uită la Eden cu ochii săi verde-crud.

- Știi că nu asta am vrut să zic. Poeziile tale, închide ochii pentru un moment ca să își facă ordine în gânduri, tu chiar vorbeai serios în ele.

- Știi, am avut încredere în tine. Presupun că atât a fost și cu încrederea mea în oameni.

- Nu spune asta. Vreau să te ajut, Eden. Acum că știu ce... s-a întâmplat vreau să ajut.

Pufnește într-un râs zeflemitor, strângând mai bine foaia între degete.

- E prea târziu pentru asta, Henrik.

- Nu e niciodată prea târziu.

- Pentru mine a fost.

Se întoarce iar, dar apoi își dă seama că mai are fix două minute până când clasa va fi din nou invadată de colegii ei idioți. Așa că îl privește pe Henrik scârbită.

- Au fost unele zile în care mă întrebam cum te trezești dimineața și vii aici.

Ochii ei privesc acum îl gol și membrele încep să îi tremure odată cu amețeala care îi încețosează vederea. Încă de când cu accidentul nu mai are control deplin asupra propiului corp. Nu o ascultă de fiecare dată, iar când se enervează așa rău cum a făcut-o acum, starea de amețeală o cuprinde.