Van Gogh și alte vicii

Capitolul 14- "Opera de artă"

Știți momentul acela când simțiți ca toată lumea se oprește în jurul vostru și nimic nu mai există, nici privirile curioase, nici murmurile slabe, nici soarele care vă bate în ceafă? Dacă nu știți cum se simte, atunci nu ați sărutat-o niciodată pe Eden, ceea ce e destul de logic, ținând că ea a sărutat un număr de fix trei persoane până în acest moment. Are mâinile îngropate în părul lui și limba ei face cercuri nemiloase în jurul limbii lui. Deși recunoaște aroma de țigări a gurii sale, gustul ei nu este nici dulce, nici amar. Eden are gust de tot ce e rău pentru el, iar lui nici că putea să îi pese mai puțin. Se desprinde din sărut și poate observa cum un rânjet mulțumit îi acaparează chipul palid. Îi susține privirea cu fermitate, în timp ce el simte cu pur și simplu se pierde în irisurile sale. Nimeni nu l-a avertizat pe Asha în legătură cu persoanele ca Eden, cele care te fac să te îndrăgostești de ele după un singur sărut. Înclinându-se spre urechea lui, îi șoptește dogoritor:

- Scuze pentru asta, dar trebuia sa o fac.

- Nu știu la ce te referi.

Vocea lui e vribranta, având un ton nepotrivit de incitant, din moment ce ei doi încă se află în curtea școlii. Asha simte cum focul îi mistuie măruntaiele, în timp ce mâna ei coboară agil din păr, trasând conturul claviculei pulsatorii. Aruncă o privire în spatele ei, unde o poate observa pe Romee urmărindu-i speriată. El nu îi înțelege reacția, însă daca Eden ar putea-o vedea, ar știi exact despre ce e vorba. Doar pentru asta sunt cele mai bune prietene.

- Gata, spectacolul! Vă puteți întoarce în sălile de curs.

Ea izbucnește într-un râs nervos, ațintindu-l pe bărbat cu privirea. El nu îl cunoaște, dar presupune că e unul dintre profesori. Este destul de tânăr, pentru că nu are vreun fir gri de păr sau vreun început de chelie. Restul zilei se gândește la scena din curte. Nu pricepe ce a făcut-o pe Eden să reacționeze așa. Poate că s-a înșelat și ea este o engimă în continuare. Ce i se pare mai ciudat lui Asha este că nu se simte vinovat față de fratele lui. Când e cu ea, mintea i se golește de orice alt gând și singurul lucru care îi mai trece prin cap e imaginea lui Eden. Efectul pe care îl au unul asupra celuilalt e complet opus. Ea l-a vrăjit, indiferent de cât de penibil sau clișeic ar suna asta. Asha a ajuns să creadă că orice amărâtă de mișcare făcută de ea e absolut fascinantă. O privește ca pe o operă de artă prețioasă. Eden chiar este o operă de artă. Este opera sorții, chiar dacă nu crede în ea, și a vieți. Este opera trecutului, fiindcă acesta și-a lăsat ampretele impregnate în fiecare celulă a corpului ei. Și aici nu este vorba doar de cicatricile de pe corpul ei, ci de efectiv fiecare moment care a defenit-o. Fiecare moment care a răspus-o, aruncând-o la pământ și distrugând-o din temelii, doar ca să o reconstruiască de la capăt. Mai răzbunătoare, mai hotărâtă, mai puternică.

Schimbarea, deși terifiantă, este o parte vitală a vieții noastre a oameni. Și totuși, în această poveste, nu vom urmări schimbarea luo Eden, deoarece ea a trecut prin atâtea schimbări, încât nu se mai recunoaște nici pe sine. Dar Asha nu știe toate astea despre ea. El crede că cea pe care ați cunoscut-o cu toții este aceași Eden din totdeauna și crede că o poate ajuta, să se vindece, să treacă peste.

După ore, o caută. O vede ieșind din școală, cu rucsacul pe umeri. Cea pe care o vede el, e complet diferită de cea pe care o vedea Isaak. Fata din ochii lui Isaak e așa puternică și rece, încât s-a îndoit că e reală, chiar și când îl săruta. Fata din ochii lui Asha e așa fragilă și intensă, încât e sigur că există cu adevărat. Unul o supraestimează, iar celălalt o sibestimează. Iar ea le va demonstra amândurora că se înșală. Trecem totul prin filtrul propiei viziuni atât de mult, încât creieul nostru ajunge să perceapă o realitate distorsionată. Doar Eden nu face asta, ea ajuns să vadă lucrurile așa cum sunt. Asha e inocent. Isaak e matur. Cristof e un laș. Romee e rănită. Iar ea, ei bine, știe numai că nu este Eden.