Van Gogh și alte vicii

Capitolul 2- "Prezența fantomatică"

Ea vine acolo în fiecare zi, în afară de weekend-uri. În prima zi, acum fix două săptămâni, a crezut că e un client perfect normal. Era prima lui zi ca angajat la o cafenea. Lucrase în alte locuri înainte, dar niciodată nu fusese ospătar și totodată barman. Însă în acest sat, nu avea unde altundeva să se angajeze. Cafeneaua e, de cele mai multe ori, liberă. Majoritatea locuitorilor din Broek fac naveta până în Amsterdam, așa că pleacă devreme și se întorc târziu, fără timp de stat la cafea. Dar ea, ea își găsește mereu timp să vină acolo și să comande un alt sortiment de fiecare dată. Ajunge la Van Gogh în jurul aceleiași ore, iar el presupune că vine de la școală, pentru că tot timpul are după ea o geantă de piele sau un rucsac.

El a crezut că e normală. Adică e, nu a făcut nimic exagerat de când a văzut-o pentru prima oară și totuși, exact asta o face ciudată în ochii lui. De fiecare dată când vine, comandă cafea, citește și fumează. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Nu îi adresează niciun cuvânt, în afară de numele cafelei. Vine și dispare aproape insesizabil. Ar fi insesizabil, dacă el nu ar astepta-o în fiecare zi. Când se apropie ora sosirii ei, palmele încep să îi transpire și să îl furnice, iar el nici măcar nu știe de ce. Nu a purtat nicio conversație cu ea și nici nu o găsește deosebit de atrăgătoare. Fata e o prezență fantomatică. Dacă nu ești atent, o ratezi.

La început, în prima săptămână, i s-a părut de-a dreptul bizar comportamentul ei. Acum, începe să înțeleagă sau asta crede el. Azi, stă la masa de la vitrină, e masa ei preferată și dacă e liberă, acolo îi lasă și el bricheta și scrumiera. Azi, citește o carte îmbrăcata în catifea galbenă. Ieri parcă citea alta. Azi, a privit-o în ochi pentru prima oară. Mă rog, în ochii ei care continuau să citească și a fost scurt, timid și aproape penibil. Și ieri și azi, ea nu a avut nicio reacție și a continuat să facă exact același lucru. Doar azi, își lasă pachetul pe masă. Iese rapid pe ușa deja deschisă și se îndepărtează de local înainte ca el să poată să mai facă ceva. Doar azi, are ocazia să îi ia pachetul de țigări și să îl strecoare în buzunarul jeanșilor lui. Și doar mâine va avea ocazia să i-l dea înapoi. De fapt, va avea ocazia în oricare altă zi, căci ea e mereu acolo.

Înainte să își dea seama, mâine devine azi și el se întoarce la serviciu. Azi, ea întârzie șaptesprezece minute. Azi, citește un roman cu coperte cartonate de un roșu cărămiziu. Azi, el parcă nu mai vrea să o servească. În noaptea precedentă, s-a gândit cum urma să înceapă conversația și cum avea de gând să înceapă conversația. Nu știa dacă să îi înapoieze pachetul pur și simplu sau să facă vreo introducere. Acum ea fumează, deci și-a cumpărat alt pachet, deși cel care e la el e pe jumătate plin. Probabil că nu și-a dat seama unde l-a lăsat sau nu i-a păsat. Da, optează pentru a doua variantă. Ea e rece, nu schițează vreo emoție și nu trădează vreun sentiment. Lui i-a plăcut să creadă că e timidă, dar nu e. Își poate da seama din modul în care vanșii negrii îi ating podeaua. Mersul ei e hotărât și sigur. Ea e hotărâtă și sigură. Tot ce face e făcut cu o precizie incredibilă. A urmărit-o sorbind din cafea de câteva ori și nu a mai văzut pe nimeni să facă un asemenea gest banal cu atâta exactitate. Dar el nu știe că pentru ea, băutul cafelei nu e un gest banal, căci cafeaua se află pe lista viciilor ei.

Își îndreaptă spatele și pipăie buzunarul, asigurându-se ca pachetul e acolo. Apoi, pornește spre masa ei. Pentru ea, azi e încă o zi oarecare, dar el deja știe că nu e. E prima zi în care lucrează cu program scurt. Mama lui și-a găsit un post nou, care e mai bine plătit și i-a sugerat să își ia doar jumătate de normă. Oricum salariul lui nu face mare diferență. Deschide carnețelul și prinde pixul între degete. Își fixează privirea pe pantofii ei și rămâne surprins să vadă ca azi are o pereche de Converse albi. La fel de uzați. Își drege glasul. Ai putea crede că asta ar face-o să își ridice capul din carte și să îl privească. Dar nu. Ea e conștientă de prezența lui, însă nu o interesează.

- Cu ce pot să te servesc?

- Un latte machiatto cu sirop de caramel.

El rămâne pe loc pentru câteva secunde. Pachetul ei de țigări îl mănâncă în buzunar și nu își găsește locul lângă al lui. Dar se întoarce pe călcâie și se apucă să îi pregătească comanda. Se gândește că ea nu are o aromă preferată. Nici un mod în care își prefera cafeaua. Câteodată e neagră și amăruie, câteodată cu lapte și dulce, precum azi, de pildă. Poate sortimentul pe care alege să-l bea are legătură cu starea ei de spirit din ziua respectivă. Spre exemplu, dacă nu se simte bine sau e nervoasă bea o Irish Coffee, dacă e în toane bune sau toate merg cum trebuie, comandă un latte machiatto cu sirop de caramel. Își scutură capul amuzat. Ce prostie! Nu are niciun sens! În cazul cel mai plauzibil, fata e doar indecisă și vrea să încerce mai multe cafele sau doar nu are preferințe și comandă ce îi cade la mână. Oricum nu a văzut-o citind meniul niciodată. Pare că îl cunoaște pe de rost. Mai are puțin și știe și în ce ordine sunt menționate cafelele. Asta îl face să se întrebe de când timp vine ea la Van Gogh. Se aștepta ca într-un oraș la fel de mic ca Broek toată lumea să cunoască pe toată lumea, ceea ce nu e departe de adevăr. Dar puțini vorbesc cu el, este nou și are doar mamă. Iar în orașele la fel de mici ca Broek toată lumea judecă și este judecată. Bine, toată lumea în afară de o singură persoană. Ea nu judecă, dar de pedeapsa judecăți nu se poate ascunde.

Îi așază cafeaua pe masă. Ea și-a terminat țigara, dar el știe că urmează sa aprindă alta în curând. Fumează patru țigări de fiecare dată când vine. I le-a numărat. Începe să creadă că a devenit un adevărat psihopat, urmărindu-și una dintre cliente cu atâta rigurozitate încât i-a învățat și ritmul respiraților. Își trece vârful limbii peste buza de jos, căci gura i s-a uscat subit. Pachetul este acum în mâna lui, care îl frământă agitată. Ea nu zice nimic, exact așa cum l-a obișnuit. Nu o interesează că el a uitat să mai plece de lângă masa ei. Odată ce i-a adus licoarea, a început să bea.

- Uhm, scuze că te deranjez de la citit, dar ți-ai uitat ăsta aici ieri și eu l-am luat.

Nu își ridică capul și nici nu îl privește. Doar... citește. El îi așază pachetul pe masă și se indepărtează, ducându-se la bar. Tipa ciudată nu e singura lui clientă, așadar mai are și alți oameni de servit. Nu vrea să își dezamăgească șefa, vrea să continuie să lucreze acolo. Îi place atmosfera de la Van Gogh. E caldă, familială și pe fiecare perete există cel puțin unul dintre tablourile pictorului. Mesele sunt toate din lemn roșcat, dar scaunele nu sunt la fel. Unele sunt confecționate din metal, altele din lemn, altele sunt de fapt niște fotolii. Toate sunt în culori diferite, inspirate de picturile lui Vincent. În Amsterdam nu găsești așa ceva. Analizând-o pe ea, realizează cât de bine se încadrează în peisaj. Parcă a fost născută pentru această cafenea. Tricoul negru cu margarete pe care îl poartă îi conferă un aer jucăuș, ludic, exact ca tablourile lui Van Gogh. Dar și în cazul ei totul e doar o iluzie. Nu e nimic ludic la ființa ce și-a aprins o altă țigară. E dureroasă. E fantomatică. Îți bântuie mintea și sufletul și te face să te întrebi ce a pățit un copil așa de grav încât să se transforme în autoportretul pictorului. La fel de colorată, dar la fel de ternă în același timp. Se întoarce cu fața spre chiuvetă. În spatele barului, după care se află, e un tablou imens pe tot peretele. Singurul care nu e înrămat, căci acesta e în realitate un tapet. Un tapet care înfățișază cafeneaua lui Van Gogh, de data aceasta în varianta maestrului. Închide ochii și și-o imaginează pe ea, stând la una dintre mese, la cea care e cea mai apropiată de vitrină, bâdu-și cafeaua și citind, cu țigara așezată în scrumieră. Când se întoarce iar, dă cu ochii tot de ea. Și așa, nepictată, se potrivește în peisaj.

- Mulțumesc că mi l-ai înapoiat.

Vocea ei e subțire, dar nu feminină, e subțire și răgușită în același timp. Nu denotă nimic. Se aude ca un murmur slab, dar te răscolește până în măduva oaselor. Te bâtuie. E dureroasă. E fantomatică.

Înainte să își dea el seama, banii sunt lăsați pe tejghea și ea e dispărută. Nu a fost suficent de atent și a ratat-o.

Café Terace at Night,
Vincent Van Gogh, 1888