Van Gogh și alte vicii

Capitolul 22- "Zece secunde"

       Fulgii apoși cad acum din cer. Deși este Decembrie, Eden nu se simte deloc festivă. Nu e ca și cum s-ar fi simțit vreodată. Pășește cu ghetele din piele muștar, călcând peste zăpada care sigur nu se va depune. Un pas, o inspirație. Un pas, o expirație. Hotărârea îi curge din nou prin vene, ghidându-i pașii către cafenea. Astăzi se împlinește o lună de când a început să-și viziteze iarăși lăcașul de refugiu. Lucrurile au revenit la normal. Sau in fine, cât de normala poate să fie viața ei.

          Cu degetele înghețate, împinge ușa din lemn masiv, care acum, din pricina vremii, nu mai poate sta deschisă. Pătrunde înăuntru, descheiându-și paltonul de culoarea cafelei cu lapte. Îl caută cu privirea și îl găsește la bar. Totul pare la fel. Dar cum ne-am obișnuit deja, rareori se întâmplă care aparențele să fie adevărate, de cele mai multe ori sunt doar verosimile.

Ia loc la bar, urmărindu-l pe Isaak cu privirea. Un suspin îi părăsește toracele baiatului care caută ceva prin buzunare. Ochii ei îl privesc gentil, parcă nevrând să îl intimideze.

– Pot să comand și eu acum?

El zâmbește într-un colț al buzelor și scoate mâna din buzunar. Îi intinde ei pumnul închis.

– Crăciun fericit, Eden!

O bricheta zippo din metal argintiu, pictata cu atenție se află în fața ochilor ei. Doar că desenul i se pare mult prea cunoscut. Tusele de vopsea se unduiesc in rotocoale de foc pe cerul nopții.

– Știu că nu e nici pe departe la fel de bun ca originalul, dar...

–Isaak, zâmbește ea, așezându-și mâna peste a lui, e perfectă. Mulțumesc. Doar că mă simt prost, adica eu nu ți-am luat nimic.

– E ok, oricum voiam să te intreb ceva. Vrei să vii cu mine în Amsterdam? Noi o să sărbătorim Crăciunul cu bunicul meu. Doar că asta înseamnă că va fi și Asha acolo, deci înțeleg dacă nu vrei să vii. Inspiră și expiră, apoi își continuă monologul. Deși, ăsta ar fi cel mai frumos cadou de Crăciun pe care ai putea să mi-l faci.

– Crede-mă că mi-aș dori să pot să vin, dar o să stau toată vacanța in Kantham. Abia am convins-o pe Marije să mă lase să-l vizitez pe tata.

Discursul îi este întrerupt de ușa localului care este deshisă cu sunetul specific, un client intrând. Din instinct, ea își întoarce capul. Când bocancul său atinge podeaua la pasul cu numarul șaptesprezece, inima ei sare o bătaie. Și încă una. Și pe a treia. Ceasul de pe perete înceatează să-și mai miște limbile. Pentru exact zece secunde, chiar și pământul încetează să se mai rotească. Lumea se oprește în loc. Îngheață. Singurele mișcări din univers sunt bătăile aripilor fluturilor din stomacul ei. Și se simt exact ca prima oară. Agitați, emoționați, vii. Ea se simte vie. Sângele îi curge arzător prin vene, accelerând către inima care așteaptă să-l pompeze cu o viteză amețitoare.

Pentru exact zece secunde există numai ei doi și nimic altceva. Nu mai se află nimeni în cafenea, trecutul este șters cu buretele, nu mai găsește nici urmă de durere în sufletul ei. Ființa lui o absoarbe complet, transportând-o într-un alt univers, străin ei. Ochii ca smaraldul îi sclipesc printre șuvițele brunete. Iar el este exact așa cum și-l amintește. Pentru exact zece secunde, îi vine să alerge înspre el și să-i sară în brațe. Să-l strânga atât de tare, încât bucățile inimii ei să se lipească instant la loc. Și pentru prima oară în atâta timp amintirile o năpădesc. Iși vede adolescența trecându-i prin fața ochilor, atât de clar și de vivace. Revede scena în care i-a vorbit pentru prima oară, îi resimte fiecare atingere, fiecare sărut, fiecare fior, ca și cum le trăiește chiar in acest moment, în această cafenea. Și pentru prima oară în foarte mult timp, este sinceră cu ea. Van Gogh nu a fost niciodată locul ei, a fost din totdeauna locul lor, al amândurora.

– Eden.

Dar viața nu este făcută din momente de zece secunde. Viața este mult mai complicată de atât. Șoapta care i se răsfrânge lui printre buze, o aduce cu picioarele pe pământ. Se întoarce brusc de pe scaunul înalt și aproape aleargă către ieșire, lăsând în urma ei un Isaak confuz. Știe că dacă ar mai fi stat o secundă lipită de acel scaun, aerul pur și simplu ar fi incetat să îi mai pătrundă în plămâni, știe ca dacă ar mai fi rămas o secundă s-ar fi sufocat. Pentru că pentru zece secunde poate să uite cine sunt ei doi și tot ce li s-a întâmplat amândurora, pentru zece secunde își permite să își lase inima să i se zbată în piept, dar nu pentru unsprezece. În cea de a unsprezecea secundă ar fi murit. Așa că, în disperarea ei de a se salva, nu o mai interesează pe cine lasă în urmă. Nu-i mai pasă că Isaak este tot acolo, pe cale să se sufoce, când vede că brunetul necunoscut pleacă după ea.

                   – Eden! își aude numele strigat în urma sa.

                   – Lasă-mă în pace, Cristof!

                   El reușește să o prindă din urmă, curprinzându-i brațul. Și oricât și-ar fi dorit să nu o facă, cedează, lasându-și mâna moale în a lui. Maxilarul său pronunțat se relaxează vizibil și își închide ochii conturați de gene lungi și dese. Eden, Eden a lui se află chiar în fața sa, dar este schimbată. Pare chiar mai slabă decât a văzut-o ultima oară, acum mai bine de patru luni. Este și mai palidă, iar pană când și hainele pe care le poartă sunt mai puțin colorate decât era el obișnuit, căci pe sub paltonul cafeniu are o maletă neagră, simplă. Ea își ridică privirea treptat de pe trotuarul umed, fixând-o perspicace în a lui. Are ochii de un verde-caprui, cum vezi descriși numai in cărți. Își amintește cu exactitate că sunt primul lucru pe care l-a observat la ea. Culoarea ochilor ei este absolut unică, îmbinând culoarea lemnului umed cu verdele specific padurilor olandeze de foioase. Palma lui înaintează inconștient către obrazul fetei, masându-l ușor cu buricele degetelor.
            Eden eliberează un suspin. Îl ținuse în ea încă de când Cristof își luase tălpășita, imediat după accidentul ei. Îl ținuse în ea încă de când inima îi fusese sfărâmată în bucățele mărunte și apoi călcată în picioare de persoana pe care o iubea cel mai mult. Îl ținuse în ea atâta vreme, mult mai mult de zece secunde, așa că își permite acum să se elibereze. Își permite acum să trăiască.

              – Aveam nevoie de tine, îi vorbește cu glasul ușor răgușit de la tutun, pe care el îl cunoaște atât de bine. M-ai părăsit. Mi-ai întors spatele și ai plecat când aveam cea mai mare nevoie să rămâi.

                El își mușcă obrazul pe interior. Nu știe dacă ar trebui să-i spună adevărul. Și totuși, s-a întors pentru ea, ar fi mult prea laș din partea lui să bată în retragere tocmai acum.

                – Eden, inspiră adânc, trebuie să îți mărturisesc ceva. De fapt, sunt multe lucruri pe care le-au ținut ascunse față de tine, dar gata. Gata cu minciunile.

long time no see... again. mii de scuze pentru a o mia oara, but this is who i am, ok? :)) de cand am postat capitolul trecut l-am scris, sters si rescris pe acesta de o mie de ori, pentru ca sincer nu aveam nicio idee cum sa formulez intoarcerea lui Cristof in Broek. stiam ca imi doream sa fie cat mai rapida, dar nu voiam sa vi-o trantesc asa dintr-o data fara sa aiba niciun sens. in orice caz, sper ca mi-a reusit introducerea lui cat de cat si ca va intrigat el ca personaj. am si o intrebare pentru voi: ce credeti ca vrea sa ii dezvaluie lui Eden? va astept raspunsurile in comentarii.

in alta ordine de idei, trebuie sa va dau 2 vesti.

1. cartea se apropie categoric de sfarsit, in aproximez eu maxim 5 capitole. nu stiu cand ma voi apuca de lucru la ele sau cand vor fi publicate.

2. cand o voi finaliza, cartea va intra in corectare si o voi pastra pe platforma ceva timp. imi doresc din tot sufletul sa intru in contact cu o editura in vederea tiparirii cartii. nu stiu ce implicatii va avea acest lucru asupra variantei de pe Wattpad, daca vor exista modificari la carte in sine sau daca ea va continua sa fie valabila aici. deocamdata este doar o dorinta de a mea, nimic concret, deci va voi tine la curent.

va apreciezi enorm pe cei care mi-ati ramas alaturi si sunt convinsa ca ma veti sprijini in continuare. much love 💖