Van Gogh și alte vicii

Capitolul 4 - "Un zâmbet"

O așteaptă. Nu știe de ce sau cum a ajuns să îl preocupe această fată. Isaak nu s-a mai simțit așa. În seara trecută, când a văzut-o în fața noii lui case, a încremenit. Am simțit cum îi fuge pământul de sub picioare, ceea ce nu este atât de imposibil, ținând cont de solurile Olandei. Mai are zece de minute și își termină tura. Ea nu a venit încă și el are impresia că e vina lui. Se întâmplă mai des decât am crede, oamenii se învinovățesc pentru lucruri cu care nu au nicio legătură tot timpul, cred că e în sângele nostru. Drept copil, am avut impresia că adulții fac asta din lipsă de ocupație, dar adolescența mi-a demonstrat că auto-învinovățirea e, de fapt, o condiție de care suferim cu toții. Isaak nu e o excepție. Crede că a speriat-o pe Eden și că a fost prea direct. La urma urmei, nu au vorbit deloc două săptămâni, nici măcar nu s-au privit, iar ieri au purtat două conversații, într-adevăr scurte, dar chiar și așa. Tresări când ușa localului scoase un clinchet, semn că cineva tocmai ce a împins-o, ca să poată intra. Umerii îi coboară dezamăgiți când realizează că nu e ea. Așadar, se resemnează și își dă jos șorțul, care mai mult seamănă cu unul de pictură.

Cum iese din Van Gogh, o poate observa de la distanță. I-ar fi destul de greu să nu o facă. Fata aceea ar ieși în evidență și de ar da orice să se ascundă și nici măcar nu încearcă să o facă. Felul în care partea de jos a blugilor evazați de bălăgăne pe lângă picioarele ei subțiri îi provoacă fiori pe șira spinării. Azi, a dat tricoul pe un pulovăr subțire, cu dungi în culorile curcubeului, dar nu a renunțat la tenișii ei iubiți. Involuntar, și el a început să iubească tenișii, deși înainte evita să îi poarte, pe motivul că arătau prea sportiv, iar el nu e o fire sportivă. Nu știe dacă îl vede, din cauza lentilelor fumurii ale ochelarilor ei de soare. Ajunge în fața lui și cu un gest răvășitor, îi îndepărtează. Nu zice nimic. El se aștepta la asta. Are impresia că ea nu vorbește decât dacă e pusă într-o situație în care se simte nevoită să o facă. Observă că nu are nici geanta, nici rucsacul după ea. Azi, are o poșetă mult mai mică, în care el e sigur că își ține romanul și țigările.

- Mi s-a terminat programul.

Ea își trece limba peste buzele pline aproape lasciv, deși nu conștientizează ce face. Era o fată oarecare pentru Isaak. Broek era un orășel oarecare. În fiecare dimineață, când deschidea ochii și trebuia să se ridice din pat, urma o zi oarecare. De când o cunoaște pe ea, e diferit. Nu îi știe numele complet și parcă îi e frică să îi rostească prenumele pe care l-a aflat seara trecută și totuși e cel mai special lucru din viața lui.

- Scuze, își scutură el capul, nu știu de ce ți-am zis asta.

Și mai ales nu știe de ce a spus-o pe un ton acuzator, ca și cum i-ar fi reproșat că în loc să vină direct de la școală, a întârziat. Acea fată nu îi datorează nimic și el e conștient de asta, lucru care îl face să își întoarcă trupul și să plece spre casă, dar nu o face. Membrele îi îgheață pe loc, sub atingerea plăpândă a falangelor ei. Până când și asta e fantomatic la ea. Se întreabă dacă ea nu e, de fapt, doar o iluzie, o născocire bolnavă a minții lui, un colac de salvare, pe care și l-a creat singur, în lipsa unuia aruncat de persoanele iubite. Degetele ei abia îl ating, sunt așezate undeva la câțiva nanometri deasupra brațului său gol, însă firele de păr tot i se ridică. Este ciudat cum mâna lui simte acum lipsa căldurii degetelor ei, chiar dacă nici măcar nu l-a atins.

- Vrei să ne plimbăm?

Încuvințează din cap și așteaptă ca ea să treacă pe lângă el. O șuviță din părul șaten i se atinge de tâmplă, dar o îndepărtează rapid. Nu știe unde îl duce și nici nu îi pasă. De când o cunoaște, sau mai corect de când s-a angajat la cafenea, a realizat cât de multe lucruri nu știe. Oamenii au impresia că știu tot, se comporntă ca și cum au idee despre ce se întâmplă în viața, când nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Lui Isaak nu îi stă în fire să mintă, deci, nu o va face, pretinzând că nu a crezut-o sărită de pe fix. Să nu schițezi nici măcar o amărâtă de emoție timp de două săptămâni i s-a părut o nebunie. Dar, el nu are nici cea mai vagă idee de ce ea e așa rece și retrasă sau de ce se comportă astfel. Broek nu e mai mult decât niște canale și căsuțe, așadar nici măcar nu prea au pe unde să se plimbe, însă el o urmează în liniște. Trec peste câteva podulețe și, are el impresia, ajung într-un loc mai retras. La doar o sută de metri de ei, se poate observa un lac, cu o cascadă micuță. Ea își trece piciorul drept peste gardul din lemn ce îi desparte de oaza de liniște. Susurul apei este audibil și de acolo, dar nu e deranjant, e domol și suav. Se apropie din ce în ce mai mult de apă, iar ea se așază pe iarba încă verde.

- Mergi des acolo?

Își ridică privirea de pe iarba, pe care o strângea între degete și se uită la el cu o mină curioasă. El ar fi putut să înceapă conversația în oricare alt mod, așa că își dă o palmă mintală pentru mișcarea greșită.

- La cafenea?

- În fiecare zi de aproximativ trei luni.

Cu greu își dezlipește irisurile de pe chipul ei și analizează cascada. E foarte mică, la fel și pășunea din spatele lor. Probabil, au intrat pe o propietate privată, dar cui îi mai pasă în astfel de momente?

- Wow... asta e des, foarte des.

Ea ridică din umeri.

- Ce pot să zic? Van Gogh este unul din viciile mele.

Îi aruncă o privire peste umăr. Colțurile buzelor îi sunt curbate foarte subtil și ochii îi sclipesc. El nu a văzut-o mai animată de atât până acum, nici măcar când își savura romanele. Era atentă la orice scria acolo, dar nu animată, nu plină de viață, cum e acum. Și chiar dacă zâmbetul este extrem de mic și ea se chinuie să îl ascundă pe cât posibil, lui i se pare că e cel mai frumos zâmbet pe care l-a văzut vreodată. De fapt, nu. Zâmbetu ei nu e nici pe departe frumos, căci îi încrețește nasul, făcându-l să pară mai lung decât este deja și îi formează niște cute de la baza acestuia până la colțurile gurii. Și ochi îi par mai mici și mai miniți când zâmbește, deși abia o face. O irâțește. Dar asta nu schimbă nimic, deoarece doar gândul că există posibilitatea ca el să fi provocat acel micuț zâmbet îi încălzește inima și tot interiorul.

Eden, Eden, Eden. Acel zâmbet este Eden.