Van Gogh și alte vicii

Capitolul 7- "Vinovăția"

Se simte vinovată, ceea ce este mai mult decât ciudat pentru ea. Acest sentiment straniu, nu a mai încercat-o din ziua în care a deschis ochii pe patul de spital. Când s-a văzut înconjurată de numeroase aparate medicale, a realizat că nu fusese vina ei. Și chiar dacă ar fi fost, tot nu ar fi trebuit să sfârșească acolo, cu o perfuzie înfiptă în vene. Indiferent de rolul ei în derularea evenimentelor, nu făcuse nimic atât de grav încât să fie ținută la pat pentru mai bine de o lună jumate. În orice caz, în acel moment și-a dat seama că vinovăția este un sentiment groaznic și de cele mai multe ori nedrept. Dacă doar ar stârni o stare de introspecție ar fi ceva bun, însă pentru unele persoane duce la ceva fatal, ceva ce nu ar trebui să ne încerce pe niciunii. Așadar, a renunțat la vinovăție. Pur și simplu a șters-o cu buretele din viața ei, la fel cum își ștersese foștii prieteni sau pe Cristof. La fel cum îl ștersese chiar și pe tatăl ei. Dar acum, i s-a strecurat iar în suflet. Și o împunge direct în inimă, ca o suliță extrem de ascuțită. Nici nu ai avea cum să nu te simți vinovat în astfel de circumstanțe. Isaak e cauza.

Degetele ei se plimbă prin părul lui ondulat, răsucindu-l atent și având grijă să nu i se încâlcească în inele. Capul lui Isaak stă așezat în poala ei, iar Eden este la rându-i trântită pe canapea. Dar nu orice canapea, ci chiar cea din livingul ei. L-a adus pe Isaak în casa părinților ei. Și pentru asta se simte vinovată. Casa aceasta are un istoric în a distruge relațiile dintre oameni. Ei i se pare amuzant că băiatul nu știe nimic din toate astea și stă întins fără nicio grijă, îndesându-și din când în când mâna în bolul de pop-corn. Dar Eden știe. Știe exact câte nenorociri s-au întâmplat aici, în acest living, și îi pare rău că a îndrăznit să păteze aura lui Isaak, aducându-l aici. Își aduce aminte ce criză a făcut ea, când l-a văzut pe Luuk în aceași cameră de zi. Pe atunci, încă îi păsa de lucruri, îi păsa de faptul că, avea ea impresia, mama ei și-a înlocuit soțul cu un alt băbart, însă avea să descopere că tocmai de-aceea îl alese pe Luuk, pentru că el era complet diferit de tatăl ei. A privit cum relația părinților ei s-a destrămat în acea sufragerie și cum Luuk a intrat peste noapte și fără acordul ei în rolul de nou tată. Apoi, se gândește la faptul că și Cristof a fost aici, pe aceeași canapea, de un turqoise cenușiu. Culoarea canapelei o duce cu gândul la ochii lui Isaak pentru că seamană enorm. E ca și cum peste acea nuanță vibrantă de verde-albăstrui, cineva a dat o tușă de acuarelă gri, ca să o mai potolească. Exact așa sunt și irisurile băiatului, care acum urmăresc filmul de pe televizorul ei.

Nu au mai încercat să se sărute de la cascadă de acum două zile, poate că acel sărut a fost prea jalnic, dar oricum afta ei încă nu s-a vindecat, lucru care o împiedică de la fumat, căci țigările par să îi ardă zona lezată. Însă nici măcar faptul că nu s-au mai sărutat, nu o face să se simtă mai puțin vinovată. L-a mințit pe Isaak, sau cum se spune? Minciună prin omisiune? Da, așa. I-a omis motivul pentru care s-a năpustit asupra lui în acea zi și nu i-a spus niciodată de ce era așa fericită. Îi ascunde multe detalii, ceea ce o face să se simtă vinovată. Oftează adânc, iar privirea lui Isaak se desprinde de pe ecranul televizorului și se fixează pe a ei. Ea își coboară mâna din părul lui, înpletindu-și degetele cu ale sale. Palmele lui Isaak sunt doar puțin mai mari decât ale ei, dar sunt mult mai fine. Și unghile lui sunt mai feminine decât ale lui Eden, fiind lungi și înguste, dar totuși ale fetei sunt pictate într-un galben aprins. Isaak îi zâmbește cu zâmbetul lui angelic și îi mângâie dosul palmei cu degetul mare.

- Ești okay?

Vocea îi sună îngrijorată, dar ce ar putea Eden să îi zică? Că se simte vinovată că îl minte? Că regretă că l-a chemat la ea acasă? Că sufrageria în care el stă acum este blestemată? Nu poate să îi spună nimic din toate astea, așa că doar încearcă să zâmbească și ea. Partea bună la zâmbitul rar și stâmb este că lumea nu își dă seama când nu este natural sau real, pentru că oricum Eden nu arată natural când zâmbește.

- Da, sunt bine. Mă întrebam, uhm, dacă încă mai ești la școală sau...

Își strânge ochii cu putere. A trecut ceva de când nu a mai mințit și se pare că și-a ieșit din mână. Băiatul o privește oarecum amuzat, orice urmă de îngrijorare dispărându-i de pe chip, ceea ce este bine pentru ea.

- Am terminat de un an, de ce?

- Pur și simplu, nu te-am văzut la liceu deloc. Și nu ești la universitate?

- Nu, adică au intervenit multe lucruri, cum ar fi mutările, și eu nu am mai avut cum să mă înscriu. Oricum nici nu îmi doresc să merg, mai ales nu unde vrea mama.

Eden ridică palmele lor împreunate undeva la nivelul ochilor ei, studiindu-le. Nu se potrivesc, a ei este prea mare în comparație cu a lui și nu arată a ținerea de mâini a unui cuplu obișnuit. Dar ei nici măcar nu sunt un cuplu.

- De ce?

- Pentru că nu îmi place fizica și nici astronomia. Ți-am zis deja că eu sunt o fire artistică.

- Una cu gusturi foarte proaste, zâmbește Eden.

- Conform standardelor tale foarte ridicate.

- Sincer, nu sunt așa ridicate, dacă stau cu tine aici, analizând cât de nasol arată mâinile noastre împreunate. Aș putea să îmi petrec timpul mai productiv sau cel puțin să fac ce îmi place.

El începe să chicotească. Eden este directă, nu ocolește adevărul și nu încearcă să îl prezinte într-un înveliș mai frumos și mai ușor de suportat, ci ți-l aruncă direct în față sub cea mai brutală formă a lui. Iar tu, ei bine, trebuie să îl accepți, pentru că vine de la ea, sau cel puțin asta se întâmplă dacă ești Isaak.

- Mă rog, continuă ea, de ce mama ta e obsedată cu astronomia?

- Are impresia că an un nume predestinat pentru acest domeniu, deși e conștientă că ea l-a ales.

- Isaak? Nu văd legătura.

- Esta pentru că nu îmi știi numele complet, pufnește el.

Eden începe deja să se simtă intrigată de toată discuția asta, așadar se foiește sub Isaak, care se ridică în șezut și îi permite și ei să își sprijine spatele de brațul canapelei. Picioarele ei se așază în poziție turcească, dar mânile ei nu încetează să se joace cu degetele lui.

- Și care e numele tău complet?

- Trebuie să îmi promiți că nu râzi. După ce primește răspunsul afirmativ din partea lui Eden, îi răspunde la întrebare: Isaak Newton.

Contrar a cea ce i-a promis, ea izbucnește în râs, nereușind să se abțină. Și pe bună dreptate, ce om normal își numește copilul așa? Pesemne că mama lui nu îl iubește prea mult. Și totuși, dacă Isaak chiar ajunge să lucreze la NASA, ar exista o persoană care să calculeze mișcările ei cu o precizie mai mare decât este capabilă Eden. Însă lui Isaak nu i se pare nimic amuzant. Tot timpul colegii au râs de el pe seama numelui, așa că se simte într-o măsură rănit că Eden nu se dovedește a fi diferită de ceilalți. Când ea observă că el nu râde absolut deloc, adoptă o expresie serioasă. Nu îi vine să creadă că Isaak se supără din atâta lucru! Se apropie de el, aplecându-se în față.

- Isaak?

El nu răspunde, ci își întoarce capul în direcția opusă, comportându-se ca un copil mic și răsfățat. Pe ea o cuprinde râsul și mai mult, văzându-l așa bosumflat, dar își scutură capul și apoi, mainile ei sunt așezate pe obrajii lui Isaak. Îl privește direct în ochii lui turquoise grizonat, iar cu fiecare secundă care trece simte cum vinovăția își croiește din nou drum în inima ei, exact ca un pumnal ce se răsucește în continuu, provocându-i o durere amețitoare. Și totuși, de undeva din străfundurile acelei dureri, găsește puterea să se încline mai mult în față și să își lipească buzele de ale lui. În minte îi răsună numele lui de familie, dar nu reușește să își dea seama de unde îl știe. Cu cât mai adânc îl sărută, cu atât pumnalul se înfinge mai adânc și mai dureros, mișcându-se la fel de haotic ca limbile lor. Vinovăția e un sentiment groaznic și nedrept. Iar Isaak îl va simți în curând.