Van Gogh și alte vicii

Capitolul 3- "Isaak"

Nu se aștepta ca pachetul de Marlborough să ajungă înapoi în posesia ei. Și-a dat seama unde îl lăsase încă de când ajusese acasă, dar crezuse că cine urma să îl ia, nu mai avea de gând să îl dea înapoi. S-a înșelat. El i-l dăduse. Dar nu își spălase păcatele complet, căci se gândise de multe ori înainte să i-l pună pe masa la care era așezată. Uite, cine vorbește! Tocmai ea, care își calculează toate mișcările de parcă sunt coordonatele rachetelor de la NASA. Intră pe hol. Acum, casa nu mai e goală. Mama ei s-a întors de la serviciu și are o zi liberă. De Luuk, nu are habar și nici nu o interesează. De tatăl ei, ar fi interesat-o, dar în urma celor întâmplate a decis că e mai bine să rămână rece. Asta o doare pe mama sa, că fiica ei nu dorește să discute despre ce simte. Iar ea știe, dar nu o interesează.

Lui Eden îi place să dețină controlul sau măcar să știe despre ce e vorba. De fapt, asta e. Nu vrea să intervină în cursul firesc al lucrurilor, dar totuși vrea să știe toate detaliile. Probabil ca să aibă timp să se pregătească psihologic de ce va urma. Despre el nu știe nimic. A apărut pe nepusă masă și a dat buzna în cafeneaua ei. A înlocuit-o pe Vlinder. Ea a aflat săptămâna trecută ca fata a plecat la facultate în Amsterdam. Nu o condamnă că ei nu i-a spus, nu erau prietene, pentru că Eden nu mai are prieteni. Doar că găsea ceva reconfortant în modul ei de-a fi, în schimb, cu el e total diferit. E curioasă. Nu a mai fost curioasă de prea mult amar de vreme. Vrea să îi pună toate întrebările și pe niciuna. Vrea să îl cunoască cu adevărat și vrea să nu fi dat cu ochii de el niciodată. O intrigă și o plictisește.

O să o credeți nebună, dar diferența dintre noi și Eden e că ea nu vede relațiile interumane ca restul. Pe ea nu o interesează cine ești, ci ce poveste poți să îi relatezi. Lui nu îi știe nici măcar numele, căci la Van Gogh nu este impusă vreo uniformă sau vreo plăcuță înfiptă în piept. Lui îi știe chipul. I l-a studiat atent, când el era concentrat să prepare câte o băutură la bar. Nu e genul ei. Dar despre ce tot vorbește? Ea nici măcar nu are un gen. A avut un singur iubit în toată viața ei și dacă ar putea să dea timpul înapoi, nu s-ar mai fi încurcat cu el. Dacă ar putea să dea timpul înapoi, nu ar mai face o întreagă varietate de lucruri. Dar nu poate. Așa că, preferă să se lase pradă viciilor. Se așază pe scaunul de la masa înaltă și cotrobăie în geantă după pachetul de țigări. Nu va fuma una din cel care a stat la el. Gândul că pielea palmelor lui a atins acea cutie îi provoacă un gol imens în stomac.

Mama ei intră în bucătărie și o privește deranjată. Asta înseamnă că Luuk va ajunge acasă în curând. Lui nu îi place că Eden fumează, dar mama sa a decis să o lase în pace. Nu o întreabă ce a făcut la școală, pentru că ea nu răspunde la astfel de întrebări. Eden nu învață și nici nu își face temele și asta nu pentru că e vreo rebelă, ci doar pentru că nu face nimic din ce nu i se pare necesar. Merge la ore, e atentă, noatează tot ce spun profesorii și reține cât poate de mult. Asta i se pare necesar, mai mult nu. Se ridică de pe scaun.

- Merg să mă plimb.

Mama ei își întoarce capul cu repeziciune. O privește sceptică și are toate motivele. Eden nu a mai ieșit să se plimbe după lăsarea nopții dinainte de accident. A încetat să facă multe lucruri. Încuvințează și o lasă să plece fără alte explicații. Când deschide ușa de la intrare, dă de Luuk, dar nu îi zice nimic. Relația dintre ei se bazează strict pe priviri, uneori ucigătoare și alte ori indiferente. Trece pe lângă el, coborând scările și pornind de-a lungul canalului. Nu știe de ce a simțit nevoia să se plimbe. Dar cert e că adierea răcoroasă a nopții îi provoacă un tremur. Trebuia să își fi luat o geacă. Își înfășoară mâinile în jurul propiului torso, ca să se mai încălzească. Picioarele ei trec peste podul din lemn și ajung la intersecția care i-a schimbat viața. În urmă cu cinci luni, și-ar fi dorit ca acea intersecție să aibă alt efect, ceva puternic și ireversibil. Acum, nu mai e sigură. Un alt stâlp se află acolo, iar liniile de circulație au fost revopsite. Casa de pe partea opusă a cursului de apă, e acum văruită într-o nuanță palidă de grej și pare locuită. Totul e nou. I se pare că deși au trecut cinci luni, încă poate simții mirosul vopselei. E absurd. Totuși, locul arată de parcă nu s-a întâmplat nimic. Singura care mai poartă urmele acelei nopți e ea, în rest lumea a trecut peste, a întors capul în direcția opusă și a mers mai departe, exact ce se pricepe să facă mai bine.

La parterul casei, lumina e aprinsă. O siluetă înaltă deschide ușa și iese pe ea. Ține ceva în mână, o pungă sau un sac de gunoi. Cu cât se apropie mai mult, cu atât reușește ea să îi deslușească mai bine trăsăturile. Pentru un moment crede că el nu o observă, dar se înșală. Iar. Acum nu mai are o carte în care să își afunde privirea și nici o țigară pe care să o fumeze. A plecat fără nimic de acasă. Se simte expusă. Viciile ei îi dau putere și siguranță, acum că e departe de ele nu se mai simte așa. El înaintează până ajunge în fața ei. Zâmbește. Ea nu. Trage aer în piept. Ea nu.

- Bună. Nu am mai apucat să îți spun la cafenea că... nu e nicio problemă. Adică, nu aveai de ce să îmi mulțumești, nu a fost mare chestie.

Sau zâmbește și ea? Nu e un zâmbet adevărat. E o mică schiță. O amuză că el vorbește așa stângaci. O sperie că vorbește în general. Nu știe ce să facă. Restul plăcerilor ei nu vorbesc, doar sunt acolo, gata să fie folosite de ea de fiecare dată când are nevoie.

- Eu sunt Isaak, apropo.

Să îi cuprindă mâna întinsă ar fi fost o greșală. El probabil că își dădu seama după expresia ei, așa că își retrase mâna rapid.

- Eden.

- Păi atunci ne vedem mâine.

Nu știe dacă a reușit să dea din cap, dar nu crede că e nevoie. Isaak e sigur că se vor revedea următoarea zi, în același loc, unde el lucrează și ea se duce să își practice viciile.