Iadul unui înger

16. Amintiri

— Aveți și bline? Întrebă Michael spre chelner. Tânărul, vizibil jenat de cearta dintre soți la care asista, își șterse fruntea – era al naibii de cald în toiul lui august! - și, bâlbâindu-se, răspunse:

— D... Da, domnule! Luă din nou o poziție de drepți, de parcă era la armată.

— Am auzit de ele... Amintește-mi ce sunt! Se lăsă Mike pe spate, învârtind printre degete o monedă. Emmeline, în fața lui, încă spumega; aștepta să plece chelnerul, ca să reînceapă lungul șir de jigniri, amenințări și alte arme din arsenalul său.

Firele ei blonde îi ieșeau din coada prinsă, parcă, prea strâns; ochii albaștri fierbeau, iar fața albă se înroșise. De data asta era furioasă din cauza concediului. Michael îi spusese că nu dorea să viziteze Montana – nu din nou, iar ea începuse să spună că „așa era el". Să își amintească: îl făcuse nerecunoscător, idiot, un tâmpit (nu era ăsta sinonim cu idiot?) și, mai mult, subliniase ferm că, dacă nu cu el, avea să se ducă singură în Montana.

— Dar ești invitata mea, Emma! Râsese Mike. Nu plec din secție vara asta. Nu cu tata retras. Un pas mai am și voi ajunge să conduc secția aia.

— Monomanule (1)!

Adevărul era că, Michael se transformase într-unul, de când se însurase cu Emma. Visa să ajungă să conducă el secția, la cei treizeci și cinci de ani ai săi. Expiră, fericit, când se gândi că în munca aia avea să-și investească întrega viață, acum că trebuia să nu se mai concentreze atât pe fantomele trecutului. Trebuia să-și canalizeze energia pe cariera sa, cum Emma nu îl interesase și nu urma să o facă prea curând. Însă, revenind la momentul actual, chelnerul, cu un glas tremurat, începu să spună:

— Blinele sunt clătite rusești, puțin diferite față de cele cu care sunteți învățat, domnule... Avem și simple, dar și cu ceapă verde... Putem improviza...

— Să improvizați? se încruntă Michael.

— D... da... În general se mănâncă alături de smântână și dulceață, dar... o puteți servi cu nucă de cocos, hribi...

— Hribi? Tânărul tremură când auzi glasul revoltat. Scârbos! Eu vreau cinci, cu ou și ceapă verde – după ce chelnerul plecă, speriat, Michael se întoarse spre Emmeline și, zâmbindu-i șarmant, adăugă – poate nu mă mai pupă soțioara mea...

— Măgarule!

Zâmbetul i se scurse de pe chip, fruntea i se încruntă și înghiți cu greutate. Îi mai spusese cineva, odată, măgar... Cineva... Oftă și își lăsă capul pe spate continuând să digere informația. Cineva...

Imaginea trupului ei, a chipului și, cel mai mult, vocea sa reverberând în mintea lui îi produse o undă de șoc care, scursă prin corp, îi ridică tot părul de pe el. Își simțea până și barba, extrem de atent îngrijită, parcă alcătuită din țepușe. Mda... Gabrielle i-o spusese.

În ultima vreme, de un an – cam așa, Michael îi tot cerea femeii din fața lui divorțul. Asta pentru că, se trezise într-o dimineață și, privind la geamul paralel cu al său, realizase un singur lucru: oricât de mult ar vrea, nu o putea înlocui pe Gabrielle. Greșise atunci când o băgase pe Emmeline în asta, o știa. Își ceruse scuze, îi explicase situația, iar conștientizarea adevărului – o iubea pe Gabby!, îl ajutase. Din „omul munților" devenise din nou bărbat. Reîncepuse să aibă grijă de el, iar mai ales se oprise din a face sexul pe care nu și-l dorea. Ideea fusese, însă, că Emma - nefiind îndrăgostită – venea dintr-o familie de preoți, tatăl ei era unul. Emmeline nu concepea divorțul, ba chiar considera că asta îi era soarta, să stea alături de un bărbat dizgrațios. Iar exact în acel moment, după doi ani de căsnicie, se întâmplase să rămână însărcinată.