Iadul unui înger

14. Arta de a fi căsătorit

Aventurile prin care a trecut Gabby, aproape toate de natură sexuală, au fost descărcări ale unui suflet furios. Fiind supărată și dezamăgită de modul în care evoluau lucrurile în timp și spațiu, mai ales în ceea ce-l privea pe Michael despre care auzise că se însurase, se pierduse tot mai mult în păcate.

Viața ei a fost, în Carolina de Sud, ca o linie previzibilă, căci nu era genul care doar să plângă; Gabrielle voia să dovedească, voia să se răzbune. Avididtatea ei de a-i da peste nas lui Michael o transformase într-o curvă, sau o femeie care prefera să aibă cât mai mulți bărbați în patul ei, poate mai mulți în același timp, cine stă să numere?, pe când pe Kavanaugh îl încătușase. Prin încătușare mă refer la spiritul său sprinten, neîmblânzit, rebel - era păcat să pui după gratii atâta energie. Emmeline Blake - fostă Blake, actuală Kavanaugh, exact asta făcu, fiind o femeie de casă. Nu se iubeau, dar fiecare spera să nu moară singură; în unele momente, pentru Michael singurătatea era o opțiune, pe când sexul lui Emmeline un fel de mâncare dizgrațios. Viața lui avea să fie în continuare urâtă și o știa - era o fire realistă, așa cum vi l-am prezentat, din momentul în care rostise un „da" la altar. Niciun moment nu se prefăcuse fericit în căsnicia cu Emma, iar ea avea metodele sale de a arăta cât de nemulțumită era prin scandaluri ocazionale.

Ei bine, Gabrielle trebuia să mai fie și fericită un moment de aproximativ un an, sau puțin mai fericită decât fusese în ultimii patru ani. De ce? Pentru că, uneori se întâmplă să treci prin ceva și să vrei cu atâta ardoare să fii din nou fericit, să dovedești că poți, astfel încât îți creezi singur o dimensiune perfectă, în care presupui că ești fericit; pe scurt, te lipești de cineva. Iar cum dragostea poate fi rapid confundată cu atenția pe care ți-o oferă unul, se întâmplă ca într-o zi, Gabrielle, care era un trooper, un polițist însărcinat cu patrularea, încă în pregătire, fără nicio insignă, să intre în Cofetăria Bright, pe strada Rutledge.

Își terminase programul, extrem de obosită și cu picioarele zvâncindu-i violent, iar tot ceea ce-și dorea era puțină energie. Torturile din vitrină îi făcuseră cu ochiul, iar atunci când intră, pereții crem care păreau decorați cu frișcă, alături de scaunele care arătau ca și cum prinseseră toate formele și un frigider gigantic din care putea să-și aleagă, o lăsă privind în gol și gândindu-se că își dorea totul. Se apropie de vitrina frigorifică și, lipindu-și nasul de geam, zise:

- Vreau o tartă! O vreau pe aia, îi indică celui care-o servea. Aia mai mare! Da! Hai, c-ai prins-o! Oh, nu te opri! Vreau și negresele alea cu glazură... din ce e glazura aia roz? Și cât mă costă un tort cu o tonă de caramel aici?

- Glazura este din ciocolată, dar are colorant, iar tortul vă costă în funcție de câte kilograme are. La o tonă... dați-mi tot portofelul!

Însă glasul îi captase atenția. Era vocea calmă, ușor nazală a unui tip pe care-l mai întâlnise în scurta sa existență de douăzeci și trei de ani. Mâinile ciocolatii care îi dăduseră prăjiturile, iar acum ochii ei erau ațintiți pe acel blond venețian, pe ochii mari și căprui, pe buzele cărnoase. Gura îi rămase deschisă, stupefiată că îi era dat să îl întâlnească tocmai pe Brom Cabrera.

- Brom! țipă brusc. Brom, Brom, Brom! Se lăsă peste tejghea și îl îmbrățișă. Avea un singur suflet cunoscut într-o mare de străini. Inspriă profund pe umărul său și zâmbi. Nu îi venea să-și creadă ochilor.

Târziu, în acea seară, când Brom își scoase șorțul, iar Gabrielle mâncase destule dulciuri pentru o săptămână, bărbatul se așeză lângă ea la masă, întinzându-i o sticlă de Pepsi.