Iadul unui înger

36. Pixie

Robert avea o mină gravă, iar în același timp bătea ritmic cu degetele pe fotoliul din piele, mai exact pe cel pe care Michael fusese cu... Bărbatul își strânse buzele amintindu-și de eșuarea sa lamentabilă și oftă, zâmbind. Își luase revanșa cu mult pentru acea zi. Numai gândul la cele întâmplate între ei în hotel îi hrănea dorința și îi alimenta erecția. Ce bine că era ascuns de birou!

— Bănuiesc că ești la curent cu veștile, nu?

— Tocmai ce am ajuns și m-ați chemat în birou, domnule, răspunse Michael. Nu am avut timp să...

— Foarte bine atunci. Își împleti degetele și expiră. Toate amprentele de pe armă sunt ale unui bărbat pe care-l cheamă Todd. Todd Durkee. Mike se încruntă: parcă mai auzise undeva de numele ăsta. Echipa ta a fost la casa inculpatului și știi ce au găsit:

— Ce? Întrebă Mike.

— O tânără negresă, o minoră, le-a spus destul de veselă că tatăl ei vitreg, Todd, a dispărut. Le-a închis ușa în nas.

— Negresă? Se încruntă Mike. Hmm... Are părul voluminos și...?

— Da, da. O negresă! Gesticulă Richard. O cunoști?

— Am... expiră și se întrebă cât să divulge din informațiile pe care creierul lui le aducea în prim plan. Întâi, Michael trebuia să se convingă că era aceeași negresă pe care o văzuse în secție când fusese William interogat. Apoi, trebuia să cântărească afirmația băiatului de „colegă" și, la naiba!, să se uite la fața tipului ăstuia, Todd. Numele îi sună al naibii de cunoscut! Nu. Nu cred.

— Atunci de ce mai vorbești, Kavanaugh? Bolborosi Robert.

— Unde să plece? Întrebă Mike fără a lua în considerare ofensa. Era clar, din șanțurile de pe chipul lui Robert, că supremul comisar ducea pe umerii săi o povară incredibilă, iar Michael nu era pregătit să-l asculte și să-l consoleze, căci i-ar fi transmis grijile lui. Se mulțumi să le ignore.

— Nu știu. Todd Durkee... fostul pușcăriaș pe care... Doamne!

Pușcăriaș...

— Ce... ăăă... în mintea lui începu să se creioneze portretul unui tânăr jucător de rugby, mândru și îngânfat. Ce fost pușcăriaș?

Robsert își ridică ochii spre el și oftă din toată inima sa. În ochii lui părea că ascundea întreaga enigmă care umbrea viața lui Michael și a Gabriellei. De aceea, Kavanaugh îl asultă cu interes când începu să depene amintiri vechi, foarte vechi, intercalându-le cu cele din urmă cu doi, trei ani.

***

— Michael Ravenleigh! Prezentase Dylan piatra funerară a tatălui său. Ca un copil, Dylan se legănă pe călcâie, bosumflat. Îl știi ca bunicul...

Gabrielle surprinse momentul în care Philadelphia își prinse soțul de braț zâmbindu-i liniștitor. Dylan își făcea prea multe griji, din punctul tinerei de vedere. Asta pentru că ea se aplecă și depuse cele două flori pe teren, urmărind trăsăturile pozei pe care nu o băgase niciodată în seamă până la momentul actual. Da, Gabby semăna cu Michael Ravenleigh, dar nu mai mult decât Dylan. Frați sau tată-fiică, asemănările genetice dintre ei se datorau ADN-ului, iar Gabby știa precis că poate doar ochii îi spuneau clar că e fiica unei femei înmormântate în Scoția. Expiră și zâmbi în fața pomeților serioși din familie. Nu știu de ce, dar imaginea o făcu să-l catalogheze pe bunic ca pe un bețiv păcătos.