Iadul unui înger

19. Insatisfacție și probleme

Crăciunul trecu pe nesimțite, iar la fel și Anul Nou, de pe doi ianuarie majoritatea celor din secția de poliție reîntorcându-se la muncă. Asta fu și dorința Gabriellei care dorea să-și ia noii colegi în primire, nemaisuportând simpatia celor de-acasă. Se plictisea cumplit și avea mult prea multe ori de petrecut în solitudine - asta nu era deloc bine.

Tânăra femeie prinse a intra în secție tocmai când ofițerii aveau un mic moment alături de Michael, în care râdeau și îl felicitau, bătându-l amical pe umeri. Fericit, bărbatul purta încă geaca pe el, bucurându-se de atenția celor din jur, bărbații mai vârstnici decât el făcând gumele, iar nou veniții contemplând scenele reticenți, de pe margin. Căci fiecare fila tortul de pe masă, pe al cărui vârf trona miniatura unui polițist. Până și Gabrielle, care nu mai mânca la fel de entuziastă ca înainte de a-și transforma viața într-un Iad, nu-și putea lua ochii de la straturile pufoase, îmbrăcate în marțipan alb, imaculat.

Cea care vizibil putea să nu se uite la dulciuri, deci care îi remarcă sosirea, fu Emmeline. Femeia se întorsese la muncă, după ce găsiseră o dădacă pentru Kevin. Fără să fie conștientă de ce făcea, își lăsă geaca pe scaunul pe care obișnuia să stea doamna Kavanaugh. Femeia o privea pe sub ochi, răutăcios, Gabrielle susținându-i ocheada până într-acolo încât se lovi de Mike.

- Hei! Zâmbi ea, ridicându-și ușor privirea, jenantă de impcatul umărului cu pieptul. Felicitări! Zâmbi din suflet - era bucuroasă pentru el - și trecu mai departe, îndreptându-se spre vestiar. Din cuier, luă singura cheie rămasă liberă, deschizând dulapul în care își lăsă geanta și echipându-se cu uniforma.

Ar fi fost mult mai ușor dacă Emmeline nu ar fi urmat-o aproape imediat, cu pretextul că și ea își ducea lucrurile la dulap. O privea cu ochii mijiți cum își trăgea tricoul peste maioul alb - aveau dulapuri vecine - și, aplecându-se pentru a-și verifica fermuarul cizmelor, zise:

- Să știi că am văzut...

- Ce ai văzut? Întrebă Gabrielle.

- Cum îmi privești soțul!

Gabrielle pufni și, ironică, zise:

- Să știi că și eu am văzut.

- Ce? Întrebă alarmată Emma.

- Cum te uiți la prietenul soțului tău!

Și cu aceste cuvinte, părăsi vestiarul, dând nas în nas cu Luke Scott. Amândoi strâmbară din nas, unul mai puternic ca celălalt și se evitară, luând-o în părțile opuse. Văzându-l intrând în vestiar, Gabby își mușcă buzele și privi spre ușa pe care, cu litere aurii, scria acum: Lt. Michael Kavanaugh. Își amintea de momente în care acolo fusese numele tatălui lui. Cum de își dorise să-i ia locul, știind cât însemna postul ăsta pentru el? Atât de malefică era? Poate că Brom avea dreptate în unele momente. Era ceva rău în ea.

Așa obișnuia să-i spună când se întâmpla să ridice vocea la el. Atunci, cu ochii ieșiți din orbite, o față roșie și părul electrizat, arunca în stânga și-n dreapta cu obiecte, enervată. Zâmbi tristă. Dacă nu ar fi fost ceva rău, nu l-ar fi omorât. În multe certuri îi spune că voia să-l omoare, dar nu o și credea. Cât mi-aș dori să te omor! Exclamase turbată după o ceartă - ultima de altfel. Ce dorință ciudată! Ce întorsătură și mai ciudată!

Își trecu mâna prin părul prins într-o coadă de cal - iar se gândea prea mult la asta, deci rămânea fără aer - și se îndreptă spre biroul lui Mike. Pe lângă momentul ciudat din hol, urmărea calea dreaptă spre birou cu un scop: ar fi trebuit să-i spună despre Emmeline și despre Luke. Puse mâna pe clanță cu scopul ăsta, inspiră aerul rece cu același gând și chiar vru să facă asta, însă, atunci când se trezi în biroul lui, chipul radiant al acestuia îi surprimă din nou ideile. Nu mai gândea limpede... Vedea buzele, dinții, părul și... pur și simplu simțea cum se îndrăgostește din nou.