Iadul unui înger

15. Șanse, șanse și iar șanse

Fusese scoasă din mașină ca într-un vis, purtată pe brațele puternice a unor bărbați, așezată pe o targă incomodă. Își vedea mașina sfărâmată în partea din față – cum Dumnezeu de nu explodase?, îl vedea pe Brom cu ochii sticloși, privind-o mort. Inspiră profund – picioarele o dureau, mâinile i se păreau contorsionate, nu-și putea mișca gâtul, și privi spre ceea ce credea ea că era personalul din ambulanță.

Toată lumea se mișca cu încetinitorul, zgomotele erau înfundate, iar ea se chinuia să respire din nou și din nou. Nu! își zicea. Plămân trădător! Oprește-te! I se păru că, la un moment dat, chiar dacă auzea tot ce se întâmpla în jurul ei, era moartă. Parcă și auzi cum se striga asta, în stânga și-n dreapta. Apoi, un șoc îi făcu inima să repornească – o auzi bătând mai întâi încet, apoi din ce în ce mai tare. Dar eu nu vreau să mă trezesc! Îi venea să-l apuce pe cel care o resuscita de halat și să îl dea cât colo. Lasă-mă... Te rog, lasă-mă! Echipajul ambulatoric era, însă, hotărât să o salveze. Așa se părea, chiar dacă Gabrielle se cufundă într-un somn profund tot drumul spre spital.

Câteva secunde, mai apoi, fusese conștientă, însă o forță pe care n-o putu explica nici când avea să se trezească, o trase din nou în starea sa letargică; Gabrielle intră în comă.

În acest sens, nu își reveni ceva timp, tocmai pentru că era mulțumită cu starea în care se afla. Tot timpul ăsta, aproape o lună de zile, se vedea atât de liberă, atât de veselă și zburdând într-un univers în care nu putea fi deranjată de nimeni. Era doar ea, ocazional auzea vocile, auzea rugămințile, îl auzi pe Dylan și, la un moment dat, o Philadelphia care plângea. Asta nu-i frânse inima. Era senină, împăcată cu sine și parcă nu mai dorea să audă pe niciunul. Era pregătită să plece.

De ar fi știut cum s-o facă...

Dorința de a părăsi spațiul viu luă capăt într-o zi când, aflat la căpătâiul ei, citind dintr-o revistă, cu ochii umezi, Dylan răspunse telefonului care suna. Oftă, privind numele de pe ecran, lăsă revista în brațele sale și își prinse vârful nasului între degete.

— Da, Michael...

În Universul ei lipsit de durere, începu să se strecoare un nume atât de cunoscut. Dylan rostea numele din nou și din nou, iar în curând, simți cum vintrele încep să-i sângereze. Căzu la pământ, privi cum tot ce era odată verde se ofili, muri, iar un glas sfâșiat șopti intens: Michael. Se mișcă, îngrozită de durere - țâșnea de peste tot! - și deschise ochii. Mișcarea spasmodică din pat îl făcu pe Dylan să scape telefonul, să se repeadă spre bolnavă, iar mai apoi pe hol, strigând înnebunit după doctor.

După o lună, Gabrielle Cabrera se trezise din comă, rămânând singură cu Michael care, aflat la celălalt capăt, își simțea inima palpitând. Auzea gemetele ei, auzea lacrimile și, cel mai important, auzea cum doctorul îl dădea afară pe Dylan din salon.

— Da, și-a revenit! Distinse un glas străin, probabil al doctorului care își drese glasul. Astea sunt... chiar miracole...

Când ceruse, însă, Gabby un miracol?

***

Cu brațele încrucișate la piept și piciorul sprijinit de un taburet din biroul care îi fusese pus la dispoziție lui John Adkins, șeful poliției din Carolina de Sud, Gabrielle rămânea în aceeași poziție, cu capul în jos și încruntată, pe când bărbatul continua să scrie ceva, aruncându-și din când în când privirea pe tânăra care aștepta dezgustată la birou.