Iadul unui înger

26. Nu sunt nebună, dar am nevoie de ajutor

            O durea tot trupul, începând de la gât și culminând cu degetele de la picioare. Se întoarse cu dificultate pe partea cealaltă, zărind locul gol, dintr-o cameră necunoscută. Se încruntă și încercă să-și ridice greutatea trupului, dar nu izbuti.

Era debusolată, iar capul i se învârtea în vârtejuri continui. Inspiră profund, sprijinindu-și capul în mâini în încercarea de a-și da seama ce naiba se întâmpla. Clinchetul unei uși care se deschidea – cea care dădea spre baie – o făcu să-și îndrepte privirea spre tipul, Orson Climb, care, carismatic și zâmbitor luă un loc pe scaunul de la măsuța din cameră. Femeia îi urmări mișcările paralizată, cu buzele întredeschise și cu ritmul cardiac mărindui-se în fiecare secundă. Fusese cu el?

Își privi trupul care mai păstra un sutien și chiloții și brusc se ridică din pat: nu-și amintea nimic din ce se întâmplase în urmă cu o seară – putea să-și dea seama că era destul de dimineață din cauză că nici măcar nu se luminase afară. Becul aprins îi oferea o priveliște obscură a acțiunilor lui Orson care se comporta de parcă ea nici măcar nu exista. Amândoi arătau șifonați, iar așternuturile grăiau. Tentativa ei de a-și contracta mușchii vaginali pentru a primi măcar un semn de act sexual eșua: nu putea simți absolut nimic!

Atunci, înnebunită de ideea că-l înșelase pe Michael fără ca relația să fii început, înnebunită de ultimul gând pe care-l mai avusese și anume că se sufoca, se ridică brusc în picioare, strângând cearceful în jurul său. Nu avea să întrebe ca altele „Ce s-a întâmplat aici?". Ei îi era destul de clar că era o curvă, așa că se întoarse brusc și, dintr-o mișcare, lăsând pătura să cadă de pe ea, deschise fereastra.

— Ce naiba faci? Se încruntă Orson care se ridică imediat în picioare.

Femeia nu răspunse, ci se urcă agilă pe pervaz. Își închise ochii, inspiră profund și își ceru iertare Divinității, iar mai apoi lui Michael. Cu vântul mângâindu-i chipul, zâmbi spre marea de stele. Câteva secunde i se păru că se aude strigată chiar de cel pentru care acum plângea. Mai apoi, când făcu un pas înainte, brațe puternice i se înfășurară în jurul brâului, trăgând-o în cameră.

— Lasă-mă! Urlă ea, înnebunită de gândul că Orson o atinsese. Lasă-mă! Strigă din nou. La... însă când dădu din nou peste mâinile care o apucaseră își dădu seama că nu erau ale lui Climb ci, mai degrabă, erau mâinile lui Michael.

— Ssst... îl auzea șoptindu-i în ureche când o trânti pe pat, pe burtă. Îi simți greutatea în spate și oftă, plângând. Ssst...

— Nu... își trase ea nasul. Nu... Îl căută înnebunită din priviri pe Orson, pentru ca mai apoi să zică, nervoasă: Nu există un motiv pentru care el să fie în camera asta cu mine! Nu...

— Ba există, șopti bărbatul. Dar trebuie să te calmezi...

— Cum...? încercă ea să se întoarcă cu fața la el, dar nu izbuti. Lasă-mă! țipă din nou.

— Dacă îmi promiți că nu sari pe geam.

— Bine, bine! Lasă-mă naibii! Cred că fac pe mine!

— Bine, iar din neant scoase un recipient pentru analize. Urinează în asta, te rog.

— Ce...?

— Te rog, Gabby. Și se dădu de pe ea.

Femeia luă recipientul încruntată și se îndreptă spre baie, acolo unde făcu așa cum i se spusese. Își netezi părul și ieși, înfășurată într-un prosop. Pe cealaltă parte de pat, cu mâinile la ceafă, Michael o privea tolănit.