Iadul unui înger

18. Surprize, surprize

— Cum adică i-ai ucis? Întrebă Michael, buimăcit. E imposibil, Gabby, ca tu să fii făcut așa ceva!

— Dar totuși am făcut-o, nu? Privea dezamăgită, de pe bancheta din spate, ba chiar rănită și ironică. L-am omorât pe Daniel Cumberbatch, apoi...

— La naiba cu Daniel! Lovi el volanul. A fost un accident!

— Ai crezut asta atunci? Michael înghiți în sec și nu răspunse. Asta credeam și eu. Deci, reveni, numărând pe degete, Daniel, apoi Brom – uciși de mâna mea. Restul, Harry și Fergus – omorâți de o soartă pe care n-o pot înțelege.

Încruntat, se întoarse spre ea.

— Ce tot spui acolo?

— Nu vezi? Bărbatul negă. Sunt blestemată! Își ridică mâinile în aer. Sunt blestemată! Repetă. Sunt...

— Pe naiba, ești! Mârâi el.

— Toți iubiții mei mor, lămuri fata situația. Toți, înafară de tine! La naiba cu tine! Îl lovi în umăr, furioasă. Din cauza ta am făcut prostiile alea în Carolina de Sud! Îl lovi din nou, furioasă. Din cauza ta m-am măritat! O altă lovitură, pe care Michael consideră că o merita. Din cauza ta mi-am imaginat că, vai, iubesc din nou! M-am măritat, la naiba, cu Brom! A fost oribil!

— Crezi că eu am o căsnicie mai frumoasă? Pufni el, trist. Eu și Emma n-am avut nimic pentru celălalt de la altar. Habar n-am cum se face că avem și-un copil!

— Dacă nu știi cum, ești chiar prost! Își ridicase ea privirea, sprijinindu-și cotul de scaunul pasagerului.

— Știu cum! Își dădu ochii peste cap. Viața mea..., dar brusc se întrerupse și izbucni în râs. Debusolată, Gabrielle se îndreptă pe spătar. Nu putea înțelege de unde pornise acel râs gutural, atât de ademenitor și care, parcă, o îndemna și pe ea să râdă. Nu o făcu; doar zâmbi, fericită fără motiv. Tocmai ce am realizat, legă bărbatul cu greu o frază printre accesele de râs, că asta e primul nostru dialog de șapte ani!

— Și ce e așa amuzant?

— Iar noi vorbim despre cât de nasoală a fost viața noastră.

— Dacă așa a și fost, oftă femeia. Stătură câteva secunde într-o liniște perfectă, în care fiecare tremura de emoție, când – simțind că încă un minut avea să n-o oprească din a săruta bărbatul frumos din fața ochilor săi – Gabreille anunță: Ei bine, mă duc sus și aștept să fac cancer ovarian, așa cum merit pentru că am reușit să ucid o ființă lipsită de apărare.

— Hei! Îi pieri lui zâmbetul. Nu spune asta! Se dădu jos din mașină, rapid, când o văzu străduindu-se să coboare. Îi ținu ușa și îi oferi mâna, strângând ușor palma delicată a femeii. Nu spune asta, îi șopti din nou.

— De ce nu? Brom mi-a zis să dau afară copilul, iar eu am încercat să ne omorâm toți trei. Chestia tare e că – o spunea, zâmbind amar, cu fața ridicată spre a lui – am reușit să îi omor doar pe ei. Cum naibii am scăpat doar c-un picior rupt... nu voi înțelege asta niciodată!

Terminându-și fraza, rămase privindu-l, inspirând cu greutate, așa cum i se întâmpla și lui. Lumina lunii atingea delicat chipul femeii, dezvăluind o piele mătăsoasă, niște buze pline și un nas care, se părea, fusese rupt la un moment dat. Zâmbi trist; cât avusese el grijă să nu i se rupă nicio parte a corpului... Dumnezeu decisese altfel, căci era clar: fata avea sufletul distrus.