Iadul unui înger

42. Și nu ți-am spus că te iubesc...

La opt ani Gabrielle fusese răpită. În aceeași zi, în încercarea de a o salva, Michael se alesese cu o gaură în abdomen. Cu toate astea, reușise să sângereze aproape două ore fără să moară doar privind chipul copilei pe care trebuia să o protejeze cu viața. Michael îi simțise mânuțele apăsându-i obsedante pe rană, îi văzuse chipul palid, părul... și ca un nebun se îndrăgostise.

Trecuse prin coma indusă doar datorită copilei care, în timpul somnului său, trecuse singură prin trauma de a și-l imagina mort pe cel pentru care nutrea un sentiment incognoscibil. Mâncase foarte puțin, nu se odihnise suficient din cauza coșmarurilor și se rugase continuu.

În ziua în care Dylan venise să îi spună că tânărul care o protejase cu prețul vieții sale trăia, Gabrielle izbucnise în lacrimi. Iar așa copila devenise vulnerabilă. Adusă în salonul rănitului plânsese pe pieptul lui până ce adormise. Atunci știuse că orice s-ar întâmpla se va trezi protejată de brațele lui Michael Kavanaugh, așa cum se trezise atunci. Și îi plăcu. Îi plăcu senzația pe care i-o conferea starea de protecție a brațelor sale, iar după doi ani, când îi apăru prima menstruație, siguranța mâinilor fu asemănată cu un alt sentiment care determină o încrucișare hormonală fără precedent.

Azi, pe coridorul unui spital, cu ochii umflați de lacrimi și rostind inghețată rugăciunea, plină de sânge și cu inima congestionată de durere, Gabrielle trecea prin aceleași clipe. Operația lui Michael dura deja de patru ore, iar nimeni nu venise să îi spună nimic. Motorul de căutare al mobilului pe care îl luase din buzunarul lui Mike era împânzit de propoziții la care Gabby căutase rezolvare.

În următoarele două ore, femeia începu din nou să plângă. Nu ar fi putut trăi fără Michael. Îl iubea, la naiba! Era atât de îndrăgostită de el, încât nu-și imagina existența fără acesta. Auzise de câteva ori câvântul „moarte", iar sufletul îi înghețase în sine, știind că se va ridica involuntar la cer dacă Michael avea să treacă în seara aia în neființă. Intrând în a opta oră dădu cu ochii de doctor care, plecând capul îi spusese că făcuse tot ce îi stătuse în putere, iar că vindecarea lui depindea acum de multe aspecte pe care nu le înțelese. Iar Gabby luă un loc înapoi și continuă să spună singura rugăciune care îi trecea atunci în mine.

Înțepeni și, noaptea, când toți alergau din stânga în dreapta, nu fu capabilă să se miște. Și nu ți-am spus că te iubesc... articulă, lăsând încă o lacrimă să îi pice pe obraz. Nu ți-am spus, și-mi pare rău. Am fost așa de mândră...

Evenimentele trecură printr-un iureș sentimental incredibil. Într-un târziu apărură și polițiștii care o interogară tot pe ea. Gabrielle le răspunse monosilabic, cu „da" sau „nu", astfel că fură nevoiți să promită o altă vizită. Spre miezul zilei doctorul ieși din salonul lui Michael și anunță că pacientul era încă într-o stare critică.

— Mai bine îi chemăm familia, o sfătui el temător.

Iar ea afirmă. Travis merita să știe... Pe el îl sună primul și-l înștiință în legătură cu accident, dar fu incoerentă, iar Travis fu nevoit să facă rost de bilete în cel mai scurt timp. Dar până ce lucrurile începură să meargă din nou în corpul lui Michael mai trecu o zi. O zi în care Gabrielle luă câteva guri de apă și plânse, învinuindu-se pentru tot. Adevărul era că era atât de obosită, încât, în a doua zi, când își auzi zgomotoasa familie traversând holul și pe doctor ieșind inexpresiv din salonul lui Mike cedă. Din cauza asta, încercând să se ridice de pe scaun pică înapoi și leșină.

***

O trezi crănțănitul unor cipsuri, pe care detectându-le, își dădu seama că îi era foame. Se încruntă și deschise ochii, îndepărtând pelicula de ceață care i se pusese pe retină. Albul tavanului o orbi, așa că își miji ochii și întoarse capul spre mâna pe care o simțea deja amorțită.