Spider's Love Story

11. Dispărut

La un minut, poate chiar mai puțin, de când Peter m-a lasat pe trotuarul de lângă parc, pentru că în apropiere de restaurant era un păruleț mic, își face apariția și eroul nostru, Spider-Man.

Mai multe persoane încep să aclame, dar eu doar privesc flăcarile ce au cuprins restaurantul cu teamă. De ce Dumnezeu a pelcat? Peter... Ochii mi se umplu de lacrimi și-mi duc mâna la gât pentru a strânge lănțișorul de la Peter în pumn, dar nu mai era acolo. Încep să pipăi cimentul cu degetele pe lângă mine, dar nu simt nimic. Am pierdut lănțișorul...

Spidey scoate vreo 3 sau 4 persoane din restaurant, ducându-le în parc și mă rog să fie și Peter printre ei. Oare la ce Dumnezeu se gandea când a fugit din nou în restaurant?!

-Peter!?

Strig, întorcându-mi trupul spre mica fântână arteziană ce era la vreo 80-90 de metrii în spatele meu, mai spre dreapta. Încă nu-mi simțeam picioarele, dar încerc să mă ridic, reușind să stau câteva secunde pe picioarele care mă lasă imediat, făcându-mă să îmbrățișez asfaltul. Scâncesc. Sigur nu e ceva grav, le am doar amorțite. Îmi voi reveni eu...

Cu ajutorul coatelor și palmelor mă târăsc spre oamenii aduși de Spider-Man, cu speranța că voi da de Peter.

-Pete...

Încep să plâng, când nu-mi răspunde nimeni și când simt junghiuri în pulpe și usturimi în coate. Încerc din nou să mă ridic. Fac un pas mare, apoi pe al doilea, săgeți de durere trecându-mi prin tot corpul. Cedez din nou, dând cu nasul de pământ. Simt că nu mai pot respira și sunt nevoită să-mi deschid gura ca să trag aer în piept. Plânsul mi se transformă în hohote și nu mai eram capabilă să văd clar. Îmi închid ochii, totul fiind negru. Negru, dar plin de durere.

Nu-mi păsa de durere, voiam doar să ajung la Peter, să știu că e bine! Mă caut disperată prin buzunare după telefon, dar îmi dau seama că atunci când s-a întâmplat ce... s-o fi întâmplat, telefonul meu era pe masă, lângă paharul de suc. Îl puteam suna dacă l-aș fi avut la mine.. Știu sigur că el avea telefonul în buzunar.. Poate Spider-Man l-a scos de acolo și l-a dus în altă parte, nu la fântână...

Spidey sare în fața mea, începând să tragă cu pânze între mai mulți pomi, până când formează un fel de perete elastic, dar gros în lățime.

-Cât timp, Karen?

Îl aud aproape tipând, apoi sare pe o creangă mai solidă și trage cu alte pânze, spre restaurant, probabil. Nu văd ce se întâmpla dincolo de "peretele" de pânză format. Îmi șterg ochii, uitându-mă disperată în jurul meu.

-PETER!!

Urlu, vocea spărgându-mi-se într-un plâns spasmatic. Spider-Man sare pe pământ, lângă mine, fiind cea mai aproape de copacii ce țin drept stâlpi de susținere ai "peretelui" de pânze, punându-se deasupra mea, băgandu-și o mână pe sub talia mea, iar cu cealaltă îmi ia capul. Îmi zice doar: "Acoperă-ți urechile." Nu știam la ce se refera, dar își pune el mâna pe una dintre urechile mele, împingându-mi capul pentru a-mi lipi-o pe cealaltă de gâtul lui. Mă strânge cu putere în brațe, făcând și eu la fel cu el.

Deși aveam ochii închiși, vâd lumina. Deși aveam urechile acoperite, aud zgomotul. Deși eram la adăpost, în brațele lui, în spatele "peretelui", simt puterea exploziei.

-Nuu... Nu.. Peter!?

Continui să țip în umărul păiănjănului New Yorkului.

E bine? A avut timp să își acopere urechile? A avut timp să își închidă ochii? A avut timp să se ascundă? Știu că nu e mort, e imposibil să fie! Aș simți.. Aș ști..

Se făcuse atât de liniște. Dar urechile îmi țiuiau. Deschid ochii când Spidey se îndepărtează de mine. Sigur îmi zice ceva, pentru că gesticulează în fața mea, ceva în genul, "rămâi aici", apoi pleacă în spatele "zidului". Erau o mulțime de persoane în jurul meu. În restaurant eram maxim 6 sau 7 persoane, și, desigur personalul, dar în jur erau zeci de persoane. Probabil că erau persoane ce se aflau pe stradă, sau în clădirile de prin jur. Întrebarea e: când i-a scos pe toți. Știu sigur că penultima dată când m-am uitat, nu erau mai mulți de 15 oameni...

Îmi șterg obrajii de lacrimi, observând mai apoi sângele de pe mâini. Podul palmelor îmi ardeau și erau pline de zgârieturi, nasul mă durea și când îmi duc încheietura mâinii stângi pentru a pune puțină presiune pe el, pielea mi se înroșește. Mă las pe spate, lăsându-mi totodată capul pe pămând. Îmi venea a rău de la stomac, bile de mâncare urcând spre gură. Îmi las capul moale pe pământul afânat, brațele îndepărtate de corp și pot zice că în sfârșit îmi pot simți picioarele...

-Peter? Un-de... ești...

Șoptesc, închizând ochii, așteptând. Se auzeau sirene în jurul meu, țipete, pași ce aleargă în toate părțile. Dar mă simțeam departe de toate sunetele, de parcă eram închisă într-o cutie imensă de sticlă ce ținea sunetele departe de mine. Nu știu sigur dacă mai simt vreo durere. Pâmântul e rece și umed și am senzația că tremur, dar nici asta nu știu sigur.

Posibil să fi ațipit. Cred că și visez. Mă simt ca și cum aș pluti, iar vântul mă înalță spre norii pufoși. Nu deschid ochii. E o senzație prea plăcută după tot ce s-a întâmplat în seara asta. Luminile portocalii ale felinarelor din parc sunt înlocuite de întunericul profund. Oh, sigur dorm. Poate că tot ce s-a întâmplat a fost un vis din care m-am trezit, dar am adormit la loc înainte să îmi dau seama. Posibil. Dar atunci când dulcele întuneric e înlocuit de o lumină albă idioată scâncesc și mârâi, încercând să-mi întorc capul în altă parte. Simt patul, problema e că era rece. Tot nu deschid ochii. Sigur voi adormi la loc mai repede dacă nu mi-i voi deschide..