Spider's Love Story

17. Nu știu!

Bună, bună, pufarinelor. Uitați că a venit și capitolul asta pe care îl așteptam eu de atâta timp. Nu uitați de păreri, sunt chiar curioasă ce credeți! Vă iubesc!

* * *
* *
*
* *
* * *

Îmi las capul în jos, gândindu-mă cât de speriat arăta când a intrat în sală. Speriat și îngrijorat.. Oare s-a întâmplat ceva cu May? Nu.. Nu s-a întâmplat nimic. Nu se poate să se fi întâmplat... Atunci? Unde a fugit?

Îmi șterg obrajii când aud pași apropiindu-se de mine, și mă dau mai în față pentru a lăsa loc persoanei care vine să treacă. Inima îmi bătea cu putere în piept gândindu-mă la Peter. De aproape trei săptămâni nu l-am mai privit direct în ochi și nu am mai fost în apropierea sa, sau atunci când eram aproape unul de altul aveam grijă să stau în fața sa, pentru a nu-l vedea.

Pe stradă se oprește, pe avarii, o dubiță gri. Lumina intermitentă era enervantă. Sincer, în momentul ăsta, cred că orice e enervant. Mă enervează frigul, rochia mamei, Flash care nu mai apare, durerea de cap ce m-a lovit, felinarul ce aruncă o lumină galben-portocalie, toate amintirile cu Peter și toate minciunile lui idioate!

Pașii au încetinit când s-au apropiat de mine și fără să am timp să gândesc simt cum persoana e în spatele meu și-mi pune ceva pe gură, apăsând cu putere. Îmi bag unghiile în brațul bărbatului, țipând în cârpă și mă zbat, dar în zadar. Sacoul lui Flash îmi cade de pe umeri când bărbatul mă ia pe sus și mă bagă pe ușa deschisă a dubiței.

Încerc să-l lovesc cu genunchii și cu pumnii, dar sunt imobilizată pe bancheta pe care am fost aruncată de un alt bărbat. Primul tip se pune peste mine, lăsându-și toată greutatea pe coapsele mele. Îmi e atât de frică încât nu știu ce să fac! Mașina se mișca cu rapiditate ducându-mă la doar naiba știe! Lacrimile îmi curgeau pe obraji și singurul lucru de care eram capabilă era să mă rog să scap cu bine. Bărbatul ce era peste mine se întinde spre o servietă, luând o siringă ce conținea un lichid fosforescent și vâscos. Mă zbăteam cu toate puterile, dar era inutil. Bărbații mascați erau prea puternici pentru mine.

Cel de deasupra mea, îmi prinde brațul în palma sa, ținându-mi-l nemișcat, și-mi injectează conținutul siringii în vene, iar cel ce mă ținea de umeri și de mâna stângă, îmi pune o batistă la nas ce mirosea foarte urât. Îi privesc terifiată; ce au de gând să îmi facă? Voiam să țip, dar cârpa ce o aveam îndesată în gură făcea acest lucru imposibil! În plus, mă simțeam foarte amorțită și somnoroasă.

Brațele mă dor îngrozitor de rău. Tot corpul mă doare. Mă simt de parcă abia am ieșit dintr-o bătaie... Mârâi, dându-mi capul într-o parte, ferindu-mi ochii de lumina puternică și albă ce-mi bate în fața. Carnea-mi ardea, la fel și sângele din vene, sau cel puțin asta simțeam eu.

Ce se întâmplă?

-Măi, măi.. S-a trezit prințesa..

O voce groasă, răgușită și necunoscută se aude aproape de mine, iar inima îmi urcă în gât de spaimă. În stomac mi se pune un nod și deschid ochii, lumina puternică arzându-mi retina.

-Uite cum facem, păpușică, sunt două variante: cea simplă, adică ne spui frumos ce ne interesează și te ducem înapoi în New York, sau cea complicată, în care nu ne spui și.. O să vezi ce se v-a întâmpla dacă nu vrei să cooperezi.

Bărbatul, cel care stătea pe coapsele mele când m-au furat, încă purta masca. Acum văd că e o mască ieftină, ce îl întruchipa pe Thor... Mă prinde de bărbie cu degetele, strângându-mă cu putere, până când îmi dau lacrimile. Își apropie capul de al meu, și pot observa prin fantele măștii că are ochii caprui.

-Cine e Spider-Man?!

Eram prea speriată ca să îmi dau seama ce se întâmplă. Încerc să privesc în jurul meu, dar eram legată de gât. Mâinile le aveam ridicate și legate, iar picioarele le aveam îndepărtate, și acestea tot legate. În jurul taliei, de asemenea aveam o curea ce mă lega de masă. Stăteam pe verticală și puteam vedea doar în față și stânga-dreapta. Dacă încerc să mă uit în jos spre talpile mele ce erau goale, m-aș fi sufocat din cauza curelei late și foarte strânse ce era înfășurată în jurul gâtului.

-Deci? Varianta simplă sau cea complicată?

-Nu înțeleg.. Nu știu..

Suspin, pe obraji curgându-mi lacrimile. Încerc să mă zbat, dar curelele îmi zgârie pielea și mi-o irită, provocându-mi usturimi groaznice. Ce mi-au făcut cât timp am fost inconștientă? Simt că am pantaloni pe mine, nicicum rochia mamei.

Bărbatul oftează, dar îi simt rânjetul când zice:

-Rău pentru tine, puștoaico. Dar tot o să aflăm.

Se întoarce spre un fel de panou plin cu manete și butoane.

-Te mai întreb o dată: cine e în spatele măștii?

-Nu știu!

Strig speriată. Trag de curele până când un alt bărbat, cel care mă ținea de umeri, apare din spatele mesei de care eram legată și îmi băga în gură un plastic. Aprobă din cap spre "Thor", iar acesta din urmă trage de o manetă.

Parcă un fulger îmi străbate corpul; încep să țip de durere când curentul trece prin mine până la măduvă. Strângem cu dinții de plastic, iar unghiile îmi era înfipte în podul palmei. Gâtul mă ustura la cât de tare țipam. Parcă nu se mai termină!

OPRIȚI-VĂ! STOP! STOP! CINEVA SĂ MĂ SALVEZE!!

Apoi, exact cum a început, se și oprește, iar capul îmi cade în față. Carnea îmi tremură pe oase și voiam să țip în continuare de durere, dar eram prea istovită. Inima cred că îmi bătea cu 10 ori mai mult decât e normal! Sau cel puțin așa simt.

-Cine e Spider-Man, târfă?!

Îmi scoate plasticul ăla din gură...

-Nu.. nu știu.. Vă rog.. Nu știu...

-Oh, ce drăguț, ne roagă...

Cel de-al doilea purta o mască cu IronMan. După ce îmi bagă plasticul la loc între dinți, face un semn spre "Thor" care trage din nou de aceași manetă! A doua oară e mai rău... Dar se termină mai repede. Aveam senzația că îmi va zbura carnea de pe oase dacă nu aș fi prinsă de masă cu curele astea, iar tot trupul mi s-ar topi pe podea.

-Cine este?!

Apasă mai mult pe cuvinte, dar plângeam atât de tare încât abia puteam respira, darămite să articulez vreun cuvânt. Prin fața ochilor îmi treceau imagini cu mama, May, MJ, Ned, Flash, prietenii mei de la dansuri, și cel mai important, Peter. Dar imaginea sa era una îndepărtată. Dar chiar și așa, parcă-mi lua durerea cu mâinile goale și lăsa doar liniște și mângâieri.

-Nu știu...

Articulez cu greu datorită plasticului, iar după câteva clipe, simt același lucru ca și în celelalte dăți, doar că de data asta aveam un scut, unul subțire, dar era acolo, era prezent în mintea mea, era eroul meu, Peter...