Spider's Love Story

21. Erou în devenire

Nu sunt prea mândră de capitoul ăsta, în plus a durat atât de mult să îl scriu... (Îmi pare rău că l-am postat abia acum..). M-am simțit foarte prost în ultimele două săptămâni și nu am avut chef de nimic, de aceea a durat atât...

Sper să vă placă totuși. Spuneți-mi ce credeți că se va întâmpla în continuare :)

Desigur, mi-ar plăcea să vă cunosc mai bine. Îmi puteți zice în comentarii ce vreți voi despre voi și dacă aveți întrebări pe care vreți să mi le puneți nu vă sfiiți, nu mușc.

Până data viitoare: PUPICI DULCI, PUFARINELOR! Vă mulțumesc pentru tot suportul acordat. Vă ador și vă iubesc 3000!❤

* * *
* *
*
* *
* * *

-Ai primit numărul?

-Da.. Mulțumesc, Ned...

-Ești ok?

-Am emoții.. E Tony Stark!

Îmi mușc limba, așteptând la semafor ca să trec strada. Plecasem de la ultima oră. Chiulul nu e printre obiceiurile mele, dar chiar nu mai suportam încă o oră în care să le aud toate șoaptele!

-Nu e așa cum se zice în mass-media. E un om bun, crede-mă. Fii tu însăți. Te va asculta și te va ajuta!

-Bine... Mersi mult, Ned... Te sun după ce vorbesc cu el. Pa!

-Pa, Pheobe.

Îmi bag telefonul în rucsac imediat cum închid apelul și număr în gând câte secunde mai sunt până se va face verde ca să pot trece strada. 6, 5, 4, 3, 2 și 1...

Îmi e frică, sincer... Dintr-odată simțeam cum greutatea responsabilităților care vin cu puterile astea mă apasă pe umeri. Ben, unchiul lui Peter, când eram mici, ne-a spus că o persoană care are o putere mare, are și o responsabilitate la fel de mare.

Eu îmi dau seama acum că nu știu cum și-a căpătat Peter puterile. De când le are? De puțin timp? De mult timp? De când s-a născut? Dacă le are de curând cum s-a simțit când și-a dat seama că ceva nu e cum era înainte? Am atât de multe întrebări și îmi e atât de teamă de ce va urma! Ce va fi cu mine? Aș putea muri! Aș putea de asemenea să nu fac nimic și să ignor totul, să îmi înfrânez puterile. Poate că domnul Stark va găsi un leac și mă va readuce la normal!

Un fior îmi străbate tot corpul și stomacul mi se înnoadă, urechile vâjâindu-mi. Mă simțeam din nou ca în clasa de chimie, înainte să explodeze neoanele.. Sigur ceva se va întâmpla. Ceva rău. Mie? Altui om?

Mă uit confuză în jurul meu, printre hoarda de oameni grăbiți și văd o minge de un roșu aprins cum sare pe carosabil. O urmăresc două secunde după care mă uit spre locul din care apăruse ca să dau cu ochii de un băiețel ce își ținea mâinile întinse spre mingea care se rostogolea pe stradă. Îmi fac loc cu coatele, începând să alerg când văd că o dubiță se apropie în viteză. Nu știu cum și când ajung la băiețel, dar sar asupra sa, înfășurându-mi brațele în jurul trupului său micuț și-l strâng la piept protector, rostogolindu-mă pe asfalt. Dubița frânează și dacă eram cu un metru mai în spate, ne lovea. Oprește la câțiva metrii mai în față, bărbatul dându-se jos.

Inima îmi pompa de spaimă, dar adrenalina mă făcea să sar. Îmi desfac mâinile din jurul copilului, lâsându-l să-mi stea în poală și-l examinez rapid. Pare în regulă. Mă liniștesc și privesc în jurul meu, văzând cum oameni necunoscuți aplaudau, făceau poze și strigau. O femeie micuță vine în fugă spre mine, țipând.