Spider's Love Story

13. Atac de panică

-Bine atunci...

Zâmbesc. În sfârșit voi afla ce se întâmplă cu el. Sincer, începusem să mă îngrijorez! Doamne, și ce rușine îmi e acum de modul în care am reacționat când am intrat în camera lui acum câteva minute. Peter e dulce și bun. Cum am putut să cred, chair și pentru câteva secunde, că ar face așa ceva!? Ce proastă sunt! După tot ce a făcut aseară, lăsând la o parte tot ce s-a întâmplat după ce mașina aia a apărut de nicăieri! Îmi venea să râd de mine, dar mă limitez doar la a-mi mușca buza inferioară și la a strânge în pumn lănțișorul de la el.

Așteptam cu sufletul la gură. De acum înainte nu vor mai fi secrete! Absolut niciunul! Și nimic nu va mai interveni între noi! Absolut nimic! Deja ne văd absolvind, mergând la facultate împreună și apoi după facultate tot împreună! Îl iubesc și mă iubește! Nu încape îndoială!

În momentul ăsta m-aș arunca în cap pentru cum am reacționat! De aseară am fost cu capsa pusă pe bietul de el, când el a vrut doar să nu îmi pierd lănțișorul preferat. Nu am apucat să îl port mult, dar da, e preferatul meu.

Și a vrut să se întoarcă la mine, dar Spider-Man l-a reținut!

Doamne, ce idioată sunt!

Se întoarce cu spatele la mine, băgându-și degete printre suvițele de păr ondulate și de ciocolată și trage aer în piept. Asta e! Asta e! În sfârșit! Mă simt de parcă mai am un pic de înotat până să ajung la suprafață!

Își sprijină palmele de birou, își lasă capul în jos și dă ușor cu vârful degetelor de la picioare într-un sertar ce nu era închis bine. Poate că nu știe de unde să înceapă sau ce cuvinte să folosească. Dar am timp, îl voi aștepta, dar jur că nerăbdarea și curiozitatea mă rod pe interior ca un șoricel.

-Poți pleca.

-Peter, chiar îmi...

Începem să vorbim în același timp, dar mă opresc trăsnită. Ce a zis?

-P-Po-Poftim?

Murmur, întinzând mâna spre el, dar o las repede jos când văd că îmi tremură.

-Îți.. Îți-îți d-dai seama că asta înseamnă c-că ne... ne.. ne despărțim, nu? Nu-i așa?

-De ce ești așa surprinsă? Doar tu ai vrut-o. Nu am ce să îți spun!

Se întoarce spre mine, privindu-mă cu asprime. Înghit în sec suspinele ce amenință și cu ochii înlăcrimați, ridic mâinile în față ca și cum aș vrea să îl țin departe. De fapt, asta vreau! El nu e Peter! El e un străin! Peter mă iubește! Peter mi-a luat ciocolată ce a ascuns-o sub petalele celor mai frumoși trandafiri! Peter mi-a zis că mă iubește, că își dorește să fiu fericită și că mă va proteja! Peter mi-a zis, mi-a promis, că va fi întotdeauna lângă mine! El nu e Peter al meu...

Mă dau în spate. În văd întinzând mâna spre mine, dar se oprește la jumătatea drumului. Nu știu de ce dau cu picioarele și cad pe spate, aterizând în fund și lovindu-mă cu capul de ușa camerei. Îmi trag nasul, lăsând totodată un suspin să-mi iasă printre buze. Nu se poate așa ceva! Nu are cum! Nu înțeleg....

Își închide ochii înainte să îmi pot da seama ce se ascunde în spatele lor. Mă ridic cu greu de jos și ies din cameră cu spatele, lăsându-l în aceași poziție. Mă întorc pe călcâie, deschid ușa de la intrare și o închid în urma mea, luând-o la fugă pe scari, plângând.

Nu se poate! Nu poate.. Nu înțeleg... De ce? Credeam.. Credeam că... Nu mai pot gândi limpede.. Plângeam cu spasme, iar în fața ochilor mi se redau amintiri cu el, cu noi, cu tot ce eu am făcut de când am intrat în apartamentul mătușii May acum 20 de minute.. Au trecut doar 20 de minute? Am senzația că au trecut zile, săptămâni chiar...

Mă las jos pe o treaptă și îmi lipesc spatele de peretele rece, luându-mi genunchii în brațe. Ce tocmai s-a întâmplat? E singura întrebare pe care mi-o pot pune!

Mă uit la lănțișor, lacrimile înnodându-mi-se sub bărbie. Dacă nu s-ar fi întâmplat chestia aia cu mașina acum poate că mă trezeam în brațele lui și am fi mâncat împreună...

Nu.. Nu e vina mașinii.. E a mea.. E doar vina mea... Eu l-am pus să aleagă! I-am dat un ultimatum, nu l-am crezut.. L-am acuzat de lucruri oribile doar pentru că sunt paranoică! Dar eram îngrijorată.. Crezusem că a pățit ceva.. Totul s-a întâmplat atât de repede aseară! Sigur mi-am pierdut cunoștința de vreo două ori... Altfel nu-mi explic cum de la 10 persoane ce erau în jurul meu, ajunseseră să fie, poate, 50. Și apoi cu spitalul. Eram în parc și m-am trezit la spital...

Rămân fără aer în timp ce toate imaginile de aseară îmi zburau prin cap și intru în panică. Îmi pun mâna pe piept, metalul rece intrându-mi în piele. Mă ridic împiedicat de pe scari și ies din bloc, aproape să cad în genunchi. Continui să suspin și încercam din răsputeri să respir, dar aerul mi se oprea în gât. Încep să tușesc, scoțând sunete grotești ce îi făcea pe oamenii ce treceau pe lângă mine să mă privească cateva secunde. Dar nu îmi pasă!

În momentul ăsta mi-aș da și o mână doar ca să pot da timpul înapoi!

Dar nu se poate.

Nu suntem în desene animate ca să existe mașini ale timpului.

Trag cu disperare de gulerul bluzei. Mă simțeam ca și cum cineva mă strânge de gât. Respir greoi și sunt amețită. Nu îmi mai curgeau lacrimile pe obraji, dar tot nu eram în stare să văd clar. Tot corpul îmi tremura. Mă ridic cu greu în picioare și strâng lănțișorul în pumn, luându-mi corpul în brațe. Trebuie să ajung acasă... Trebuie.. Trebuie.. Îmi trebuie aer..

Îmi dau hanoracul jos şi-mi ascund obrajii în el, iar părul mi-l desprind din coada de cal, lăsându-l să-mi cadă pe față, doar ca să nu mai fiu văzută de oameni. Până când ajung acasă nu îmi las hanoracul. Mă arunc pe pat plângând mai tare. Nu mă puteam opri, nu mă puteam controla! Dădeam cu pumnii în perne și țipam.

-E doar vina mea! Doar a mea.. A mea..

Sughit și suspin. Telefonul îmi sună, dar îl arunc cât colo. Ce am făcut?

Vedeam cum totul o ia la vale: visurile şi planurile mele. Știu că mulți ar zice că fac mare caz dintr-o despărțire! Dar îl iubesc pe Peter cu tot sufletul meu și cu toată inima mea! Am fost unul langa altul de când eram mici și acum, viitorul este gri. Nu alb, nu negru. Ci gri. Nu ma văd fericită fără el. Nu l-am pierdut doar ca iubit, ci și ca prieten..

Pleoapele le aveam grele când mi le deschid. Întunericul din cameră îmi spune că am adormit în timp ce plângeam și că am pierdut toată ziua. Îmi frec ochii cu degetele, dar îi am prea umflați din cauza plânsului ca disconfortul să dispară. Aprind lumina și pur și simplu stau în fund pe marginea patului privind la silueta din carton a lui Spider-Man.

Mai bine nu se punea în fața mea și nu mă lua în brațe când a explodat... Ce naiba tot zic.. El salveaza vieți. A trebuit să facă asta. Nu e vina lui că eu și Peter nu mai suntem împreună... Mi-am făcut-o cu mâna mea! Mă ridic în picioare, dar amețesc și mă prind de tăblia patului. Azi nu am mâncat nimic și m-am consumat enorm.. Trebuie să iau ceva în gură, altfel ajung rău. Dar nu îmi era foame. Mă durea stomacul, dar simțeam că nu puteam mânca nimic. Intru în bucătărie ușor. Sigur mama doarme. A fost în două ture, una după alta, e obosită, și eu nu vreau să o trezesc.

Bag din nou farfuria cu paste și chifteluțe la cuptorul cu microunde și aștept. Stăteam cu umerii pleoștiți și mă uitam la cronometru ca să îl opresc înainte să sune. Îmi iau mâncarea în cameră și mănânc în liniște, înghițind cu greu. Lumea continua să funcționeze ca întotdeauna. Doar lumea mea s-a oprit. Mă simt așa singură...