Spider's Love Story

24. Amintiri

-Trebuie doar să lucrați în echipă. Ați înțeles?

-Da, domnule.

Răspundem amândoi la unison, eu strângându-mi palmele în pumni.

-Foarte bine.

Domnul Stark închide apelul și se instalează liniștea.

-Deci...

Ridic mâna ca să îl opresc. Nu am chef acum de vorbă. E prima mea misiune și am puține emoții, mai ales că încă nu îmi stăpânesc puterile. Trebuie să mă liniștesc ca să mă pot concentra. Și așa mă face să mă simt foarte stingheră.. Nu știu ce de domnul Strak ne-a pus pe amandoi în aceași echipă.. Sau de ce ne-a trimis doar pe noi doi..

-Nu ești atât de vorbăreață , nu-i așa?

Îmi dau ochii peste cap.

-Eu sunt...

-Nu vreau să știu cine ești. Și nu mă interesează să am prieteni.

-Și cum ai vrea să lucrăm în echipă dacă nu mă lași să aflu nici cel mai mic detaliu despre tine? Cum aș putea avea încredere în tine? Hm?

Își apropie umărul de al meu.

-Nu trebuie să știi ceva despre mine ca să  poți avea încredere în mine, Spider-Boy. Eu îți  promit că nu o să las nimic să îți facă rău. Doar... Ai puțină rabdare cu mine, ok? E prima mea misiune și încă nu îmi stăpânesc toate puterile.

-O să fiu chiar lângă tine, vulpițo. O să te protejez!

Zambesc slab, deși el nu poate să își dea seama de asta.

-Hai să cotonogim niște răufăcători, vulpițo!

-Nu îmi mai spune așa! Numele meu e Azeria!

-Sigur, vulpițo!
.
.
.

-Drone?!

Pufăi extenuată și uimită, dar ușor ușor simțeam cum nervozitatea pune stăpânire pe mine. Drone! Și totul a fost doar o iluzie?! Ce mama dracului e asta?!

-Ah...

Peter murmură în barbă lângă mine și mă întorc pe călcâie spre el în mod automat.

-Știai?

-Hei nu e ceea ce crezi tu!

-Atunci ce e?!

Domnul Strak nu a avut încredere în mine și m-a trimis într-o misiune... "misiune"... De fapt pare mai mult o probă..?! Ce credea? Că o să... Nici nu pot să...

-Nimic!

Măresc pașii spre Peter. Dacă nu îmi spune el, aflu singură. Îmi pun degetul mare pe fruntea sa, concentrându-mă să îi intru în minte, printre amintiri.

-Domnule, Stark! Vă rog... Îmi p-pare rău.. D-Domnule... Friday, ș-știu că știi că sunt aici.. Te rog... E vorba de P-Pheobe! Am.. A-Am nevoie... Domnule!

Eram agățată de Turnul Răzbunătorilor la ultimele etaje, uitându-mă pe geam în interiorul clădirii. De fapt, nu eu eram cea agățată, ci Peter.. Am intrat prea mult în amintirile lui.. Și nu știu cum să ies.. Nu știu cum să ajung la amintirea care mă interesează pe mine.

Era plin de sânge. Totul îl durea. În fața ochilor pe lângă interiorul clădirii și chipul meu vedea și foc.

-A f-fost răpită! Doar dumneavoastră mă puteți a-ajuta! DOMNULE STARK!

Dă cu pumnul în geam cu atâta putere încât, dacă nu ar fi fost blindat, s-ar fi făcut țăndări!își dă masca jos strângând-o cu toată forța între degete. Plângea.

-Și e doar vina m-mea...

Șoptește printre suspine. Inima îmi sare o bătaie și imaginile se schimbă.

-E doar vina ta!

Mă văd acum pe mine, țipând, plângând, având hainele rupte, fiind murdară.

-Am terminat-o definitiv cu tine, Peter Parker!

Deși, din câte îmi aduc eu aminte, am plecat pe jos, singură până la o stație de autobuz și apoi tot singură am și urcat în el, Peter era în întuneric, urmărindu-mă.

-Dacă îți dau 50 de dolari, îi dai fetei aceleia  geaca ta?

Vorbea cu greu cu un tip pe care și acum mi-l amintesc. Tipul zâmbește și aprobă, luând banii, după care Peter se urcă pe autobuz și îl privește pe tip de pe geamul din spate să fie sigur că îmi va da geaca. Ceea ce a și făcut. După ce mi-a dat-o, m-am infofolit în ea, mi-am lipit fruntea de geam și am început să plâng în surdină, iar Peter mă privea, fără să stiu.

Îl simțeam plângând, îi auzeam toate gândurile și mă vedeam pe mine încețoșat în fundal râzând și zâmbind, făcând piruete și dansând. Se gândea la toate clipele frumoase petrecute împreună în timp ce mă privea cum plângeam și își zicea cât de mult se urăște și cât de idiot e.

Din nou imaginile se schimbă. Era zi. Era chiar însorit. Avea un buchet de trandafiri roșii în mână și se îndrepta spre dulapul meu, spre mine. Eu vorbeam cu o fată Rebeka despre un proiect pe care trebuia să îl facem împreună. Zâmbeam ușor. Iar lui i-a tresăltat inima când am zâmbit și totul s-a luminat mai tare, iar mireasma trandafirilor s-a intensificat. Până când în fața lui apare Flash.

-Hei, Parker, ce ai acolo, hmm? Um buchet de flori? Ia da-mi să văd!

-I-ați mâna, Eugene.

-Cum mi-ai spus, Parker?

Îi ia florile din mână și îl îmbrâncește. Peter nu face nimic. Știe că dacă i-ar face ceva ar ieși rău din cauza puterilor sale, așa că doar îl lasă să plece. Totul se întunecă și sentimentele de ură îi cresc pe măsură ce îl priveste pe Flash venind spre mine.

-Hei, Albinuță. Uite ce ți-am luat! Niște flori frumoase, pentru o fată frumoasă.

-Oh, Flash! Sunt superbi! Cum de ai știut?

Se uita la mine. Mă privea cum zâmbesc larg. Ma privea cum îi sar în brațe lui Flash și îi dau un pupic pe obraz. Mă privea cum roșesc, mirosind trandafirii. Iar dorința lui de a-l da pe Flash cu capul de dulapul de care era rezămat era atât de mare, dar s-a întors pe călcâie și a plecat. Florile acelea au fost de la Peter?

Frica o simțea la cote maxime, iar în cap i se derula sunetul armei și țipătul meu. Se mișca precum vântul printre blocuri, privindu-mă de deasupra. Alergam ca să ajung la metrou. Se cum nu putea să coboare în văzul tuturor, neavând costumul, a încercat să ghicească unde mă duc. S-a dus acasă la mine și a așteptat și a așteptat și a așteptat până când s-a înnoptat. Până când am ajuns acasă de la antrenamentele cu Natasha. Dumnezeule, în ziua aia putea afla totul..

Nu! Nu, nu mai pot! Trebuie să plec! Trebuie să plec de aici! Mă retrag și mă uit în jurul meu. Eram înconjurați de drone distruse care au creat iluzia unui oraș distrus și a unor monștrii, extratereștrii, ce naiba erau, că sincer, în momentul ăsta nu mai știu ce faceam înainte să îi scormonesc printre amintiri. Lacrimile îmi curgeau pe obraji fierbinți și respiram sacadat. Astea au fost cele mai detaliate amintiti în care am intrat, dar pe margini, ca să zic așa, erau mult mai multe. Capul său e plin de gânduri cu mine.

-Trebuie.. Trebuie să plec.. Eu...

Mă dau în spate, împiedicându-mă de o dronă. De ceva timp încoace am încercat să învăț să zbor, și chiar mi-a reușit, așa că mă rog din tot sufletul ca puterile mele să nu clacheze acum și mă ridic de la sol, îndepărtându-mă de el. La orice m-aș fi putut aștepta să găsesc în capul său, dar nu la asta...