ADAM.

Artemis;Primul capitol.

Notă; ascultați melodia ajustată pentru un efect mai bun, lectură plăcută! -

Artemis, așa îmi pusese numele mama cea care a murit în urmă cu câțiva ani, îmi pusese acest nume în speranța ca eu o să fiu mai puternică decât ea, ea din păcate nu a putut să învingă cancerul. Stăteam jos lângă patul meu cu genunchii lipiți de bărbie și ghemuită, în mâna aveam poza mamei și privirea îmi fugea în gol. Parcă vocea ei era singurul sunet pe care îl memoraseră urechile mele, atingerea ei rămăsese imprimată pe pielea mea, soarele din crăpăturile perdelei îmi mângâia trăsăturile feței și tot ce puteam face era să inspir adânc, lipsa ei mă sufoca și aerul parcă nu mai ajungea în plămânii mei. Astăzi împlineam 18 ani și îmi dădeam seama cât de diferită sunt de ceilalți, eu trăiam prin poze, amintiri, dar nu și în momentul ăsta, parcă inima mea se oprise într-o bătaie prelungită și eu trăiam în minutul acela prelung.

Nu aveam niciun prieten fiindcă oamenii îmi treziseră multe fobii, zilnic ani la rând am văzut doar fețele medicilor care o tratau pe mama. Cu tatăl meu aveam o relație distantă, el încerca să se apropie, dar eu nu îi permiteam. După moartea mamei singurul lucru pe care îl auzeam erau doar bătăile inimii, respirația, păsările și sunetul emis de vânt în geamurile mele.

M-am ridicat să șterg poza mamei de pe birou de praf și cu degetul traversam fiecare poză din ramele de pe birou, era ziua când deveneam majoră și în tot acest timp m-am izolat de lumea din exterior, liceul era singurul loc unde mergeam și asta din pură obligație. Acolo eram considerată ciudata clasei și absolut nimeni nu încerca să vorbească cu mine, eram foarte tăcută și silențioasă.

Din cauză că, colegii mei de clasă profitau de naivitatea mea, tatăl meu mi-a mutat orele în particular și învățam după terminarea programului normal. Aveam un profesor care îmi preda și mă ajuta să mă dezvolt și personal.

- Artemis..

A spus profesorul Grey după ce terminaserăm cursul și îmi ridicasem rucsacul de pe spătar.

- Da.

Răspund timid și clipesc involuntar uitându-mă atent la profesor.

Mă gândeam că am făcut ceva greșit și deja îmi transpiraseră mâinile, gâtul mi se uscase și ochii îmi fugeau în toate direcțiile.

- Liniștește-te, nu este nicio problemă. Voiam să te întreb cum te mai simți..

A spus venind spre mine și încercând să mă liniștească printr-o atingere blândă pe umăr.

- Indiferent ce va fi, o să fiu bine.

Am răspuns abia reușind să-mi dezleg limba și să înghit nodul care mi se pusese în gât.

Profesorul Grey a încuviințat din cap și a ieșit pe ușa de lemn unsă proaspăt cu lac, eu mi-am luat rucsacul după ce mi-am strâns lucrurile și m-am îndreptat spre ieșire. Holul era gol și asta mă făcea să inspir ușurată gândindu-mă că nu o să trebuiască să suport priviri, bârfe și drame de liceu. Aveam câteva cărți la piept și chiar când am ieșit din clădire, tatăl meu parcase în fața liceului și mă aștepta, tata era genul acela de om blând și liniștit cu o tunsoare albă și niște ochi sinceri albaștri.

Uneori încercam să fiu mai aproape de el, îl ajutam uneori cu grădina sau alte treburi casnice, dar nu vorbeam ca și un părinte și un copil. Știam că asta îl afectează, dar nu puteam să mă forțez să fiu cine nu eram.

Am ajuns acasă și masa rece din bucătărie îmi amintea de mama, lipsa ei era vizibilă pe scaunul din dreptul meu. Învârteam furculița dezinteresată în farfurie și parcă o vedeam pe mama cum se răsucește pe câlcăie stând la barul ajustat în mijlocul camerei și pregătește câte ceva, îi auzeam glasul și râsul de dinainte să se îmbolnăvească. Inspiram adânc și strângeam din ochi amintindu-mi că mi-a spus să fiu puternică, să fiu ca un val care nu se sparge la mal, să mă ghidez după soare, să trăiesc mereu sub lumina lui.