ADAM.

Sărut rece; Capitolul unsprezece.

"Minciuna mea și adevărul tău
s-au iubit."

Totul s-a sfărâmat între mine și Adam mai repede decât mă așteptam, realitatea m-a trezit din visul meu și m-a făcut să resimt dureri vechi ascunse sub un strat gros de piele și trecut. Era în putința mea să schimb ceva? Adam a intrat în lumea mea prin efracție și a destrămat-o.

Era din nou acea tăcere apăsătoare-n mine care nu mă lăsa să-mi vorbesc durerea, trebuia să îndur zgomotul din mine și fiecare zgârietură pe care mi-au lăsat-o cuvintele lui Adam în piept, mă simțeam zdrobită sub talpa cizmei lui. Încercam să-l evit, deși sufletul meu tânjea după o clipă de liniște în brațele lui. Chiar era acel sentiment? chiar începusem să-l iubesc fără să conștientizez asta?

Trebuia să-mi alung asemenea gând din minte fiindcă cu siguranță am avut o perioadă vulnerabilă și afecțiunea lui m-a făcut să-mi recapăt echilibrul, nu era posibil să fiu îndrăgostită de el, înlăuntrul meu nu aproba asta.

Trebuia să mă ocup de acești oameni și să le fiu mângâiere, alinare pentru conștiință, să fiu glasul lor și să-i învăț să-și recapete încrederea.

Matthias îmi spusese că se organizau tot felul de întâlniri în penitenciar cu scopul ca fiecare să-și exprime necazul și suferința, dar majoritatea întâlnirilor se desfășurau în același fel - discuții lungi și plictisitoare despre moralitate spuse de un profesor oarecare.

Acest om încerca să afle sursa durerii lor sau doar bandaja impresiile? ce încerca el să trateze? bolile lor mintale sau lipsa speranței de pe fețele lor? din spusele lui Matthias profesorul nu își dădea prea mult interesul, își lua banii și lăsa în urmă același rezultat.

Urma să particip și eu la una din aceste întâlniri și să preiau eu rolul de profesor chiar dacă nu obținusem permisiunea, voiam să ajut acești copii care au îmbătrânit din cauza suferinței, voiam să le ofer această șansă.

- Artemis? ar trebui s-o lași mai ușor cu melancolia fiindcă mă sperii.

Vocea lui Matthias îmi întrerupe gândurile și eu tresalt de pe scaun amintindu-mi unde sunt.

Stabilisem cu Matthias să ne întâlnim în sala de mese ca să vorbim mai multe despre cazul de care voiam să mă ocup, el părea dezinteresat, dar încerca să mă ajute.

Trecuse o săptămână de când nu vorbeam cu Adam și durerea încă persista în pieptul meu doar la pronunțarea numelui său, solicitasem să mă mut în fostul meu pavilion, am completat o cerere și i-am lăsat-o directorului pe masă exprimându-mi motivele și necesitățile, dar nici în prezent nu am primit un răspuns.

- Scuză-mă, m-am concentrat asupra unor gânduri și am uitat că ești aici.

Își dă ochii peste cap dramatic și buzele i se apasă într-un oftat scurt, așează o listă cu persoanele care participă regulat la acele întâlniri în fața mea și ochii mei călătoresc în jurul fiecărui nume, imagine.

- Ei sunt cei care participă la aceste conferințe în mod regulat.

Ochii noștri se întâlnesc și pixul din mâna lui călătorește pe mica coală de hârtie din fața mea.

- Păstrează lista și gândește-te până diseară dacă chiar ești dispusă să faci asta.

Se ridică și în trecerea lui mă bate ușor pe umăr.

Am rămas singură și ochii mei încă studiau fiecare nume, acești oameni așteptau ajutorul meu și eu nu știam dacă o să fiu capabilă sau nu. Vocile din minții mele mi se infiripau în urechi și îmi spuneau tot felul de lucruri care mă derutau, încercam să le fac să tacă, dar îmi inundau mintea.