ADAM.

Simț eroic; Capitolul paisprezece.

Sunt o primăvară neînflorită care vrea să înmugurească în palma lui, sunt floarea de cireș pe care aș vrea să i-o prind după ureche. Sunt vântul care-i despică părul și i-l revarsă pe frunte, sunt lumânarea care îi curăță întunericul, sunt fiecare cuvânt nerostit de buzele lui, sunt el, devin într-un totul el.
citat propiu.

"Scenariul 2."

Stăteam ghemuită lângă patul lui Adam complet indusă într-o comă a melancoliei, bărbia îmi tremura la fel ca și trupul în care intrase un frig nesfârșit, eram înghețată și nu puteam să atribui nicio mișcare din cauza groazei care mă cuprinsese. Gândul că Adam ar putea renunța la mine îmi retrezea fobii, temerile mele învechite renășteau. O pierdusem pe mama într-un mod diferit, unul fizic, dar simțeam aceeași teamă - una care îți scade gradele din corp și îți paralizează mintea.

El stătea cu mâinile pe lângă corp și cu fața turtită-n pernă, când încerca să se miște, scâncea adânc și lacrimi începeau să i se prelingă din colțurile ochilor. Îi aplicam cu grijă cremele peste răni, mirosul lor era apăsător - medicamente și esență de plante. Trebuia să merg la cantină să-i aduc ceva de mâncare, dar de asemenea, și eu eram lihnită de foame și stomacul îmi trimitea crampe sub coaste și înțepături.

I-am verificat febra apăsându-mi dosul palmei de fruntea lui, era în regulă, medicamentele acționau rapid și începea să-și revină treptat. Am inspirat ușurată și mi-am rotit gâtul înțepenit, oasele mele au pocnit și m-au eliberat de durerea care mă constrângea. Mi-am clătit fața cu apă rece și mi-am împletit părul într-o coadă de cal. Tata îmi adusese câteva haine noi și m-am schimbat într-o salopetă de blugi îndesând pe mine un pulover pe sub, îi eram recunoscătoare pentru că mi-a adus și teneșii albi simpli preferați.

Noul Testament stătea pe noptieră și apucasem să răsfoiesc prin el, hotărâsem să le predau deținuților din acea carte la următoarea noastră întâlnire. Știam că vindecarea lor stă în palma lui Dumnezeu, un Dumnezeu care era gata să-i ierte și să-i elibereze de păcate. Am ajuns în cantină și m-am așezat la rând după ce mi-am luat o tavă, Matthias stătea la câteva persoane distanță de mine.

Încercam să găsesc o scuză bună ca să pot lua mai multă mâncare, trebuia să-i duc și lui Adam. Eram în fața asistentei acum și privirea mi-a rămas înfiptă în ecusonul ei. O doamnă plinuță, avea un neg pe bărbie care-ți capta atenția fără să vrei fiindcă era imens, părul îi era strâns într-un coc la spate și ochii ei obosiți cu niște cearcăne largi pe sub, mă priveau fără răbdare bătând din picior iritată. Numele ei era șters pe ecusonul vechi - Georgia.

- Îmi spui ce vrei sau dispari?

Stăruie cu privirea asupra mea și eu intuiesc în spatele meu aruncând o privire peste umăr la coada care se formase după mine.

- Apleacă-te spre mine.

Șoptesc și ea se conformează înclinându-se puțin spre mine.

- Ai putea să-mi dai două porții de data asta?..

Vorbesc în șoaptă lângă urechea ei simțind cum tot sângele mi se urcă în obraji și privindu-i fugitiv pe deținuți.

- Ce? oricum porțile sunt mici!

Izbucnește și mă privește cu scârbă gesticulând spre ceilalți.

- Ești nesătulă? cum poți să-mi ceri două porții când mâncarea abia ajunge?!

Continuă circul și toți ochii sunt ațintiți spre mine facându-mă să intru în pământ.

- Nu e așa cum credeți, colegul meu..