ADAM.

Împăcarea; Capitolul douăzeci.

Împăcarea.

Mintea îmi era încătușată de frică și reacțiile mușchilor mei au întârziat să apară, confunzând starea de teamă cu o paralizie cerebrală. Glasul meu i-a tăiat cuvintele lui Cain de la jumătate, conștiința lui intervenind și mustrându-l chiar înainte să-și continuie propoziția.

Adam își muta privirea de la fața schingiută a lui Cain la mine, scuipând apoi sângele pe care îl strânsese în cavitatea bucală.

- Ascultă..

Degetele lui apasă pe esofagul lui Cain în timp ce palma lui se strânge în jurul gâtului său.

- O să-ți provoc atât de multă durere încât o să ceri să fii repartizat.

Murmură aproape de urechea lui dreaptă facându-l să se ridice pe câlcâie.

- Pentru un singur fir de păr din capul ei, o să-ți provoc nebunia, o să te fac să ajungi internat într-un ospiciu.

Pumnul său se slăbește din jurul gâtului său și se înfige cu viteză în falca lui Cain deja vineție.

- Durerea pe care mi-ai provocat-o tu nu poate fi tratată nici măcar drept nebunie, e sinuciderea minții mele.

Se clatină Cain pe greutatea propiilor pași ștergându-și sângele din colțul gurii, râzând în sec.

Adam se întoarse pe câlcâie și plecă orbit de furie și cu o confuzie care-i descompunea mintea, o șoaptă apăsată se balansa în timpanele lui - aceea prevestea începutul achitării lui față de faptele lui din trecut.

Cain încerca să-l rănească prin aceeași modalitate pe care a folosit-o el, vrând să-i facă cunoscută durerea pe care a trăit-o el în urma pierderii lui Sirin. Voia s-o facă doar pentru a-și găsi liniștea sau doar pentru a se răzbuna? suferința lui putea fi cusută doar prin a-i provoca rău lui Adam?

- O să afle până la urmă.

Se apropie Cain de mine afișând un zâmbet sinistru și tamponându-și buza spartă cu degetul.

- O să te simți mai bine? vei simți liniștea pe care o cauți?

Îmi las privirea să se adâncească în ochii lui cautând să găsesc răspunsul care încă tace pe buzele lui.

- Vei înceta să mai cauți vinovați în loc să accepți? vei renunța să îți insufli singur durere?

Câteva lacrimi mi se prelinseră în josul feței ducându-mi o mână pe obrazul lui, atingându-i firav rănile.

- Te vei vindeca?

Mâna mi se curbează pe pieptul său, în dreptul inimii.

Răspunsul său întârzie să vină fiind reținut de teama morbidă care se îneacă în ochii lui.

Trei bătăi puternice în ușă îmi zguduiră mintea în momentul în care buzele lui Cain voiau să articuleze o propoziție, un gardian intră și începu să cerceteze sala.

- Tu ești Artemis?

Privirea lui crudă îmi face părul din ceafă să se ridice, își împreunează mâinile la spate continuând să mă săgeteze.

- Ești așteptată la vizită, grăbește-te.

Tonul său rece se sparge în timpanele mele și mă face să tresalt.

- Este tatăl meu?

Nu își schimbă mimica, se întoarse pe câlcâie și mă privi peste umăr.