ADAM.

Ultimile răsuflări; Capitolul douăzeci și trei.

Ceasul ultimelor răsuflări.

Sfârșitul durerii începuse să-și atingă apogeul, adevărul ieșise la suprafața, transformându-mi mintea într-o bucată de metal. Eram doar un gând tremurând format în mințile oamenilor, o vreme care-și uitase rândul anotimpurilor - eram și iarnă, primăvară și toamnă.

Mintea mea devenise o persoană cu care purtam conversații, atâtea cuvinte se rătăciseră din propoziții, atâtea litere se deformaseră în mintea mea. Mă uitam în trecut și umbrele mele și ale lui Adam încă se iubeau în această cameră, noi rămăseserăm prezenți în momentele noastre, noi continuam să existăm chiar dacă fizic eram absenți.

Mă uitam la patul meu și al lui Adam - eu stăteam cu capul pe pieptul său, iar el urmărea cu degetul rândul pe care îl citea cu voce tare dintr-o carte. Urechea mea stătea în dreptul inimii sale, îi asculta bătăile care cântau în echilibrul liniștii.

Mi-am mutat privirea în stânga mea și m-am văzut pe mine cum trasam o linie pe jumătatea camerei, iar Adam încerca să nu depășească linia, rupând câteva pagini dintr-o carte și facând câteva avioane de hârtie pe care le trimitea în zbor către mine.

El mă trata drept o vindecare a sinelui său, mă așeza firav peste rănile lui știind că îi voi închide toate plăcile sângerânde. Noi puteam să auzim aceeași muzică, puteam să vorbim fără să ne folosim de buze.

Noi continuam să existăm chiar dacă începusem să ne sfârșim, noi eram încă prezenți în momentele noastre, lasând vremea să întârzie peste noi.

O bătaie scurtă făcu ușa să tremure sub greutatea a două degete, imaginația mea a fost întreruptă de realitate, facându-mă să tresalt dintre gânduri. Gardianul își descoperi capul și mă căută intuitiv cu privirea în cameră, ochii săi de marmură s-au lovit de mine și mi-a ordonat să ies la vizită.

- Te așteaptă cineva la vizită, nu întârzia.

Trânti ușa în urma lui și răceala din corpul său se transportă în corpul meu, ochii săi mă goliseră de toată căldura.

Tata nu mai venise de ceva timp și îmi doream să-l văd conștientizând faptul că e posibil să mor, aveam nevoie să-l văd pentru a-mi reaminti unde este casa mea, adresa mea și cine sunt. Le uitasem după ce îmi crescuse un strat nou de piele, unul care îmi dezactivase toate celelalte părți.

Speram să fie Akin ca să îi pot mărturisi ideea mea în legătură cu eliberarea lui Adam în locul meu - oricum zilele mele începeau să se rărească, boala avansa tot mai mult în lipsa unui tratament și probabil că nu o să mă mai întorc niciodată acasă.

Înaintez spre ieșire din cameră simțindu-mă de parcă am greutăți legate de încheieturile picioarelor, oasele îmi deveniseră atât de fragile încât erau pe cale să se frângă la următorul pas, începeau să se sculpteze afară din carnea mea, iar pielea îmi era lipsită de consistența unei culori umane, devenisem albă precum varul și buzele mi se gălbejiseră.

Ajung în sala de vizită și gardianul mă conduce către vizitatorul meu - Akin stătea la o masă din centru, manifestându-și stresul printr-o bătaie repetată a unuia dintre picioare. Ochii săi albaștri își pierduseră duritatea, deveniseră uzi năclăind regretul în ei.

- Așează-te.

O vagă pulsație mă înțepă între coaste la vederea lui amintindu-mi că a trebuit să plătesc pentru o greșeală care îi aparține.

- De ce arăți așa? ești bolnavă?

Își rostogolește privirea asupra mea după ce mă așez pe scaun.