ADAM.

Întâlnire cu moartea; Capitolul nouăsprezece.

"Limbile ceasului nu mai trec peste ceasul durerii mele, mă păstrează într-o vreme care nu mai trece. Visele mele îmbătrânesc, așteaptă încă să fie împlinite. "

citat propriu.

- Artemis!

Strigă profesorul către mine, iar eu tresalt și pixul pe care-l țineam între degete, mi se azvârlește pe podea.

Ochii de culoarea cafelei proaspete a profesorului se pironiră asupra mea, își ridică brațele la piept arborând o poziție defensivă.

Toți ochii din clasă se ațintiră asupra mea și râsete înfundate sfidau liniștea care începuse să domnească în sală, neputința îmi încătușase maxilarul și membrele mâinilor.

- Ridică-ți pixul.

Profesorul mă privește reticent, facând pași insesizabili către banca mea.

Îmi las spatele pe tertiera spătarului și mă aplec sub bancă, ochii mei călătoresc deasupra podelei și zăresc pixul sub o altă bancă, a colegilor mei din față.

Profesorul impunător stăruiește asupra mea neclintit, îmi dezvălui capul de sub bancă și mă ridic în capul oaselor.

- Mișcă-te mai cu vlagă, crezi că o să epuizăm ora așteptând după tine?

Impulsionată de tratamentul profesorului mă ridic de pe scaun, accidental lovesc cu cotul în iaurtul degresat pe care îl aveam în dulapul băncii, și compozițiă se împrăștie pe podea.

- Ești atât de incapabilă, cum ai putut să-l verși?

Profesorul pufnește indignat încercând să-și păstreze tonalitatea vocii scăzută.

Rămân nemișcată cercetând fizionomiile colegiilor mei care începuseră să râdă, vârfurile cizmelor mi se împânziseră de compoziție.

- Șterge naibii, altfel o să te dau afară de la curs!

Profesorul se dusă către tablă și își vârâ degetele în găleata cu apă, stoarce buretele și mi-l aruncă la picioare, ochii cazându-i pe corpul meu zgribulit.

Mă așez în genunchi și încep să absorb compoziția cu buretele, sub râsetele colegilor mei și sub privirile tăioase ale profesorului.

- Ai învățat pentru subiectul de astăzi măcar?

Se întoarse pe câlcâie și se așeză la catedră răsfoind catalogul.

- Eu...e-uu..

Îmi ridic privirea din podea și rostesc printre suspine negrăite.

- Ți se pare că vorbesc cu altcineva? ție mă adresez.

Se ridică impulsionat și vine către mine, scuturându-și tălpile pantofilor care se înecaseră în compoziție. Îmi răsfoiește prin caiete și manuale, azvârlindu-le în spatele său.

Eu rămân în genunchi simțind umilința cum îmi penetrează mintea, incapabilă să mai suport râsetele colegilor mei. Îmi astup urechile și mă cufund în una dintre realitățile pe care mi le creasem, reușind să anesteziez durerea.

Simt o împunsătură în piept care mă face să-mi recapăt conștiința, în nevoie să respir oxigen, apa mi se înghesuie precum niște nodule în plămâni. Un iz înțepător de clor îmi înecase fosele nazale, îmi pierdusem controlul asupra mișcărilor și dădeam cu toată puterea din mâini și picioare.

Inima își scădea capacitatea pulsului și intra în repaus, intrase într-o stare de acceptare fiindcă moartea îi insufla minciuni. Bătăile inimii mele începuseră să semene cu niște acorduri ale unui portativ, erau dictate după sictagma unor note slabe.