ADAM.

Îmbrățișarea cerului; Capitolul douăzeci și doi.

‟Am nevoie de inspirație permanentă pentru a trăi. „

Corpul începe să mi se încovăie într-un spasm, iar somnul începe să mi se tulbure, agitația începe să-mi circule prin fiecare vertebră, provocându-mi impulsul de a mă trezi. O durere în piept părea că îmi perforează plămânii și cavitatea bucală mi se inundă cu secreții și sânge.

Tușesc sângele ce mi se așezase precum un nodul în josul gâtului, facându-mă să mă înec. Mă ridic în capul oaselor și cu un ultim efort, mă aplec lângă pat și vărs tot acel lichid care începuse să mi se prelingă din colțurile buzelor.

Trecuse o lună de când aflasem că sunt suspectă de cancer, medicii din institut nu aveau pregătirea, aparatura și alte circumstanțe necesare pentru a-mi stabili un diagnostic.

Adam încă nu aflase, dar începea să-mi suspecteze stările. Eu și asistenta de la parterul penitenciarului eram singurele care ne luptam să depistăm boala, să nu o lăsăm să se înrădăcineze. Eram un copac al cărui ramuri începuseră să crească moartea, să nască lăstari care aspirau la moarte.

Cain păstrase tăcerea, iar eu în schimbul acestei favori mergeam în fiecare noapte și îl împăcam cu somnul, îi spuneam povești și îi mângâiam părul până ce gălăgia minții sale devenea mută. Trebuia să tratez un insomniac, de parcă mintea lui se imunizează la o singură atingere a mea.

Mă hotărâsem să vorbesc cu Akin și să-i cer să-l elibereze pe Adam în locul meu, gratiile acestui loc crescuseră peste carnea inimii mele, intraseră sub pielea mea și deveniseră criminalul minții mele. Nu știu dacă conform justiției e posibil eliberea lui condiționată în urma achitării unui prejudiciu, dar trebuia să aflu.

Urma să merg la întâlnirea cu deținuții și să încerc să fiu o lumânare în întunericul lor, să devin o lumină care pâlpâie în mintea lor și să încerc să le ofer vindecare.

— Artemis? ți-am adus mâncare de la cantină.

Adam se avântă dinspre ușă spre patul meu și eu mă ridic în capul oaselor, ștergându-mi secrețiile din colțurile gurii.

— Cum de ți-a dat două porții bucătăreasa?

Pieptul mi se deplasează în față după ce îmi întind brațele și căscatul îmi părăsește gura.

— Nu mi-a dat, dar ți-am adus ție porția mea.

Se așează pe lateralul patului ținând grijuliu o tavă de inox între degete, un bol cald începu să-și împrăștie aburii în încăpere și să se risipească în jurul nostru.

— Îți amintești cum am împărțit acea bucată de pâine în carceră?

Apuc felia de pâine între degete și o frâng în două, oferindu-i lui partea mai consistentă și mulțumindu-mă cu partea mai uscată.

Lacrimile începură să-i tremure în cavitatea ochilor și buzele lui se strânseră într-o linie definită, albastrul ochilor săi exprima o furtună care începuse pe cerul lor.

— Dac-aș fi un autor, tu mi-ai completa toate capitolele.

Murmură în palma mea după ce îi învelesc obrazul și-mi spune cu un calm înmăgulitor.

— Nu mi-ai spus până acum niciodată acele cuvinte..

Mâna îmi alunecă pe pieptul său, în dreptul inimii sale și absorb tot ce găsesc în privirea lui.

Voiam să-mi spună că mă iubește, voiam ca acele cuvinte să se desprindă dintre buzele lui și să se însuflețească prin glasul său.

— Mai sunt necesare cuvintele când deja simți asta?