ADAM.

Final; Capitolul douăzeci și patru.

Ultimul scenariu.

Notă importantă; ascultați melodia atașată când începe perspectiva lui Adam.

O brazul lui s-a odihnit în palma mea în timp ce lacrimile îi se desprind din colțurile ochilor, și se prelungesc mai apoi în josul brațului meu. În acea secundă mă îndrăgostisem din nou de el, de parcă iubirea se reînoise.

Mi-a sărutat podul palmei în timp ce și-a strâns pleoapele înfiorat, simțea iertarea cum îl curăță de tot întunericul său, ca și cum se spălase de omul cel vechi și devenise unul nou. Buzele sale au stăruit tremurânde în palma mea, ținându-mi încheietura între degetele sale.

Dintr-odată o amețeală cruntă mă lovi în moalele capului acompaniată de niște dureri intercostale, preludiul amețelii continuă cu un dezechilibru fizic, facându-mă să îmi simt picioarele fără puterea necesară de a mă menține.

Reușeam să văd doar pete estompate de lumină și să aud exclamări și strigăte distante, nereușind să mai încape înăuntrul timpanelor mele. Brațul lui Adam s-a imobilizat după gâtul meu în timp ce celălalt se înfășura sub genunchii mei, ridicându-mă printr-un salt care mă făcu să îmi revin în simțiri.

Adam începu să fugă către infirmerie simțind cum coboară fiecare treaptă a scării către parter - inima mi se resucita singură în urma fiecarui impact provocat de pașii lui Adam. Privesc pereții ultimul compartiment al penitenciarului și absorb ultima fărâmă de soare care mă luminează, o primesc pe pielea mea drept ultima sursă de căldură.

Ochii mei aspiră să adoarmă făcându-mă să-i închid, brațele mi se scurg pe lângă șolduri și simt o răceală cum pornește din interiorul meu. Roțile ruginite ale tărgii metalice unde sunt așezată îmi desfundă auzul, omoplații spatelui mi se încordează la contactul cu bucata de fier rece.

Gerul din cameră îmi tencuise în obraji o culoare galbenă, sângele își oprise fluxul rezultându-mă într-o carcasă de carne.

- Își revine, își revi..

Auzi glasul asistentei cum se pogoară în timpanele mele și mă face să îmi recapăt cunoștința.

Am vrut să mă mișc, dar durerea mi se intensifică. O lampă flueroscentă stătea deasupra capului meu, genele mi se zbăteau din cauza luminii care îmi pătrundea în ochi. Tuburi de plastic îmi ieșeau din gură și nas, unul din ele, cel care-mi intra în gât îmi provoca o stare de sufocare.

- Ce mi s-a întâmplat?

Articulez cu ultimile eforturi simțind cum tubul de oxigen îmi zgârie esofagul.

- Ai leșinat, unul din prietenii tăi te-a adus.

Asistenta apăru în era mea vizuală și mă privi resemnată, înghițindu-și lacrimile nevărsate.

Am vrut să vorbesc din nou, dar tubul din gură m-a înăbușit începând să tușesc din adâncul plămânilor.

O tuse seacă și bolnavă îmi părăsi gâtul urmată de secreție care mi se prelinse în colțurile gurii, asistenta îmi sări în ajutor și îmi mobiliză capul mai sus pe pernă.

Urmele și prezența acelor din corp îmi perturbau și mai mult posibilitatea de a mă mișca, iar firele conectate din zona inimii și a capului mă țineau strâns legată în preludiul morții.

Mi-am întors capul în stânga mea și am depistat o targă alăturată, o preladă stătea între cele două tărgi și toate aparatele care mă monitorizau aveau o legătură izolată pe sub picioarele meselor.