ADAM.

Minciuni nerostite; Capitolul doisprezece.

"Vocea ta încă umbrește vocea
conștiinței mele."

Adam îmi bătea fragil în piept, era pauza dintre două bătăi ale inimii mele, m-am îndrăgostit de el cu o iubire inconștientă, imatură și nemăsurată. Între genele lui stătea răsfirat întregul meu cer și lumea mea se sfârșea pe buzele lui, era visul meu neîndeplinit.

Timp de câteva zile l-am așteptat neîncetat să apară, dar strigătele mele erau întârziate și obosite căci nu le mai auzea. Am rămas în pavilion așteptându-l și încercând să nu las disperarea să mă acăpăreze, dar cleanța nu se desclintea.

Adâncul meu îmi spunea că i s-a întâmplat ceva și asta mă frământa, îmi fura liniștea și mă făcea să traversez un loc sumbru al minții mele. Nu știam cum să tratez această îngrijorare, îmi conferea o durere de cap crâncenă și îmi dezvolta obsesii și temeri.

Urma să mă întâlnesc cu tata și starea în care eram era deplorabilă, eram răvășită și mi-era teamă să-i mărturisesc tatălui meu trăirile mele de aici și stilul de viață pe care trebuia să-l suport, dar nu puteam să fug de acest adevăr la nesfârșit.

- Ești chemată la vizită!

Gardianul mă privește tăios din prag după ce pumnul său se izbește cu putere în ușă.

Mă conformez și mă ridic din pat simțindu-mi oasele amorțite, îmi răsucesc capul urmată de încheieturi și oasele-mi trocăne făcându-mă să gem dureros printre buze.

Îmi masez gâtul cu palma și înaintez spre ușă după ce îmi prind părul într-un elastic, îmi aranjez hainele șifonate și mă privesc în oglindă scurt. Eram destul de palidă și cearcănele îmi încercuiau dedesubtul ochilor.

Nu eram pregătită să vorbesc cu tata și trebuia să-mi recunosc asta mie, am așteptat toată săptămâna această vizită, dar prefer să nu îi îngreunez starea cu înfățișarea mea. Respir greu și îmi masez fruntea cu degetele simțindu-mă slăbită, nemotivată și cu ochii obosiți.

- Crezi că aștept după tine?

Ușa se izbește de perete și eu tresalt simțind cum inima îmi saltă din piept, gardianul impunător mă privește aspru peste umăr și eu icnesc.

- Nu vreau să particip la vizită, o puteți amâna!

Îmi ridic tonul și privirea lui îngâmfată mă lovește cu asprime din toate părțile, mă-ntorc într-o parte și apuc să-mi șterg lacrimile cu dosul palmelor.

Rămâne uimit de tonul meu preț de câteva secunde, dar după devine nepăsător și izbește ușa în urma lui. Devenisem atât de mută cu mine însămi încât nu mai aveam curajul să rostesc un cuvânt pentru mine, acele răni vechi săpau în mine și mă sfâșiau în propia carne, deveneam tot mai tăcută din cauza durerii.

Îmi aminteam de spusele tatei și de ultimul nostru moment petrecut în spatele casei, în grădină. Ochii lui blânzi și privirea umedă încă călătoresc în mintea mea și revarsă asupra mea sentimentul de vinovăție, proverbul său era - fiecare pasăre moare pe limba ei.

Eu n-am putut să fiu demnă de părinții mei și trăiesc într-o umilință pentru o faptă pe care nici nu am comis-o, sunt o nedreptate și plătesc pentru greșelile altora. Eu știu acest adevăr, dar tata oare s-a rătăcit în aceste minciuni?

Până și eu am început să mă rătăcesc de adevăr cufunzându-mă în minciuni ce sunt așezate pe buzele lui Adam, rostite sau nerostite încă - mereu o să le cred.

Îmi șterg obrajii umezi cu mânecile și îmi grăbesc pașii spre cantină, îmi scot capul de după ușă intuind în dreapta și-n stânga verificând dacă gardianul a plecat. Traversez holul principal și ajung în cantină, toți erau prezenți și ochii mi se mutau de pe fiecare chip în parte. Adam nu era prezent și ochii mei se mutau fugitiv pe fiecare fizionomie umană din încăpere, dar nu reușeam să îl depistez.