ADAM.

Nevinovăție; Capitolul cinsprezece.

Nevinovăția unei iubiri se găsește într-un piept care nu rodise niciun sentiment, dar începe să devină primăvară, dar copacul sub care devenise rădăcină, este asimptomatic și nu poate simți acest sentiment care crește la umbra lui.
citat propriu.

"Scenariul 3."

- Este a doua oară când răsăritul te prinde în patul meu.

Cu o voce înmuiată de somn rostește Cain întinzându-și brațele și facându-le să pocnească zgomotos.

- Ți-am îndeplinit favoarea.

Spinarea mi s-a îndreptat involuntar când mâna lui s-a alungit spre mine și mi-a atins umărul.

- Niciodată nu am dormit atât de liniștit.

Declară și ochii scăpărători i se împânzesc cu lacrimi.

- Ai oferit odihnă sufletului meu.

Pare surprins de propia lui remarcă și calculează în minte ce tocmai spusese.

- Păstrează-ți confesiunile pentru tine și stai departe de mine!

Vocea mea tună în cameră și simt cum maxilarul mi se încleștează facându-mă să scrâșnesc din dinți.

Datorită lui Cain m-am îmbrăcat cu fostele mele amintiri și am repurtat acele emoții care m-au făcut să conștientizez cine sunt, singurul mijloc de transport prin care puteam să mai ajung acasă, erau visele mele. Realitatea în care trăiam părea o ficțiune în care am fost selectată să interpretez un rol, eram captivă între cele două cotoare ale unei cărți al cărei autor se ascundea după cortină.

Singurul lucru care mă ajuta să nu mă destram și să mă înșir printre acești pereți era în continuare Adam. Aveam nevoie de el ca să pot îndura ceea ce mi se întâmpla, era gura mea proaspătă de aer.

Stăteam rezemată în tocul ușii privindu-l cum își menține greutatea în palme și se așează-n șezut, un gemăt dureros i părăsește buzele și chipul lui arborează durerea strângându-și fața. Își îndreaptă spinarea și oasele lui pocnesc zgomotos, își răsucește capul și inspiră profund expirând în cantități mici.

- Adam?

Ochii mi se inundă de lacrimi și mă arunc la picioarele lui așezându-mi capul în palma lui.

- Ești bine?

Își înfășoară palma în jurul obrazului meu și îmi înalță privirea spre el.

- Tu ești binele însuși, Artemis.

Rănile lui prinseseră coajă și pielea vineție i se deteriora începând să revină la nuanța normală.
Doar mișcându-se durerea i se întruchipa pe chip și se îneca cu goluri de aer, ochii lui albaștri erau împânziți de lacrimi și se străduia să-și mențină zâmbetul pe buze.

Razele solare se coborâseră în peretele nostru și cădeau aievea pe fața lui facându-i irișii să se amestece în diferite culori, i-am cuprins fața între palme zâmbind dintr-un colț al gurii în celălalt.

- Ești primăvara mea.

Adaugă și îmi sărută capul palmei.

Mi-a cerut să-l ajut să meargă la baie, avea nevoie să se spele de murdăria care încă îi stătea așezată pe piele, sângele i se închegase peste răni și stopase hemoragiile. A rămas pe greutatea propiilor pași când i-am eliberat mâna, se rezema proptindu-și palmele de zid în timp ce dinții lui scrâșneau a durere. Îmi era teama să nu se lovească, dar nu mi-a permis să asist. Stăteam lângă ușă cu urechea lipită de ușa rece de metal auzind apa cum curge și se lovește de podea, inima mi se înghesuia în piept la gândul că se poate dezechilibra.