ADAM.

Punctul meu slab; Capitolul opt.

Notă; pentru un efect mai bun ascultați melodia în timp ce citiți, lectură plăcută!

Când eram cu el totul se inversa în jurul meu - ziua devenea noapte și noaptea devenea zi. Reușea să-mi inverseze până și bătăile inimii care băteau în sens opus de fiecare dată când mă privea, ce se dezvolta înlăuntrul meu? nici nu știam cum se numește ceea ce simt. O simplă caracteristică a ceea ce simțeam purta pur și simplu numele lui.

- Ar trebui să pleci în pavilion, mă pot descurca și singur.

Spune și vocea lui se pierde în liniștea sinistră din încăpere făcându-mă să tresalt din amorțeala somnului.

- Nu o să plec.

Tușesc și îmi dreg vocea răgușită simțind o durere acută în gât.

- Ești conștientă de faptul că o să mori în frigul ăsta?

Se răstește, dar vocea lui se subțiază și derapează într-un răgușit sever și usturător.

- Trebuie să împărțim suferința.

Îmi trântesc spatele de ușă și respir adânc simțind metalul rece cum îmi despică pielea în două și îmi transportă ace în tot corpul.

- Știi, e periculos să le dezvălui oamenilor punctele tale slabe.

Îi aud vocea înfundat și încerc să-mi mișc gâtul înțepenit, dar durerea se mărește cu orice mișcare.

- Punctul tău slab e inocența și naivitatea.

Continuă și eu reușesc să schițez un zâmbet mărunt înghesuindu-mă în haină.

- Oamenii adulmecă imediat o rană deschisă, sunt atrași de durere și nu o să ezite să-și preseze piciorul de părțile tale sângerânde.

Tușește făcând o pauză între cuvinte și dinții lui se aud dârdâind.

- Dar punctul tău slab care e? tu însuți?

Devin vulnerabilă și îmi ridic tonul începând să-mi mestec buza tremurândă în așteptarea răspunsului său.

- Începi să devii singurul și primul meu punct slab.

Îl aud cum se întoarce pe-o parte lipsindu-și urechea de ușă și sprijinindu-și capul.

- Nu îmi face asta fiindcă duritatea mea se diminuează în preajma ta, eu nu știu să fiu un om bun.

Îi aud vocea înfundat și vag lumina se revarsă în ochii mei iar culoarea albă și mult prea orbitoare mă silește, clachez și ritmul respirației îmi încetinește.

- Artemis?..

Vocea lui se scurge pe lângă urechea mea și îmi simt jumătatea de față cum îngheață de suprafața ușii.

- Trezește-mă din coșmarul ăsta!

Gura mi-e uscată și cu fiecare înghițitură în sec simt o inflamare puternică în gât ce îmi ia glasul.

- Eu nu mai am glas, Adam.

Rostesc în ciuda durerii pe care o simt și rămân nemișcată reușind doar să-mi închid pleoapele.

- O să fiu eu vocea ta, Artemis.

Vocea lui tremură și se deplasează pe lângă urechile mele.

Ochii mi s-au închis fără voia mea, era somnul inconștienței. În visul meu am văzut-o pe mama în grădina noastră din spatele casei, avea o ramură cu flori de cireși și îmi împletea o coroană. Am mers spre ea și ochii ei m-au țintuit îndurerați, eu o priveam cu admirație și mi-am așezat capul în poala ei.