ADAM.

Iertarea; Capitolul douăzeci și unu.

Iertarea.

Ascultați melodia atașată pentru a înțelege mai bine momentul dansului.

Adam era primul acord al inimii mele, iar respirația lui începea prin plămânii mei și se termina prin ai săi. Începusem să fiu doar o răsuflare nesigură, un călător care își construiește casa în temeliile vântului.

Adam era completarea părților lipsă din mine, stătea ca un înveliș peste carnea care încă mă durea. Camerele inimii mele începuseră să se răcească, nebunia începuse să se năclăiască în ochii mei.

Parcă cuvintele se sfârșiseră și nu mai găseam nici o modalitate pentru adevărul care încă era sigilat într-o minciună, o minciună care îmi transforma inima într-un cadavru, vinovăția fiind criminalul care îmi omorâse simțirile inimii.

Inspir adânc și reușesc să înghit toate sentimentele condradictorii care năpustiseră asupra mea, buzele lui încă călătoreau pe lateralul feței mele, sărutându-mi casc tâmpla dreaptă.

- Vrei să dansăm?

Autopsia regretului încetează să mă despice în două, și îi aud vag cuvintele în timp ce îmi sărută pavilionul urechii.

- Să dansăm?

Teama pregnantă din vocea mea scade în timp ce el îmi cuprinde privirea, adâncind contactul vizual și zâmbind în colțul gurii.

- Există un salon lângă sala de mese, e complet gol și putem merge acolo.

Ceea ce îmi spunea era în contratimp cu rațiunea mea, zâmbetul meu se zbătea să iasă la iveală, facându-mi buzele să tremure.

Încerca să-mi mulțumească pentru că l-am ajutat să se împace cu mama lui? așa își manifesta el recunoștința? în urmă cu câteva zile îmi declara ură, o ură care îi înecase pupilele ochilor.

- Vorbești serios?

O instabilitate emoțională îmi tresaltă în stomac și nu îmi mai pot abține entuziasmul, zâmbind din ambele colțuri ale gurii.

Răspunsul său se transformă într-unul fizic prinzându-mă de încheietură, și începând să meargă în direcția sălii. Pașii lui se grăbeau și mă făceau să-mi pierd ritmul mersului, tragându-mă în urma lui.

Depășim holul îngust și schiungit și ajungem în sală, o groază de praf se declanșă după ce Adam forță ușa, o ușă de lemn depravată care mai stătea prinsă în două balamale, broasca îi era ruptă și stătea înclinată în timp ce cleanța își pierduse rolul după ce Adam o desprinsese din șuruburi.

Simțeam umiditatea stătută din aer pe pomete, iar mirosul din încăpere se scursese în căile mele respiratorii, facându-mă să tușesc sec. Emoțiile începuseră să-mi pulseze în spate, cauzându-mi o cădere emoțională, un colaps al sentimentelor care urcau și coborau din mintea mea.

Adam se mută în mijlocul sălii și inspiră adânc ridicându-și mâinile în aer, stând într-o poziție de concentrare, ținându-și ploapele închise și căutând să găsească muzica în mintea lui.

- Dar nu avem muzică, cum o să dansăm?

Zâmbetul său îmi anesteziază agonia și începe să se miște, învârtindu-se pe câlcâie și unduindu-și corpul în poziții de dans.

- Poți auzi?

Își potrivește brațele în jurul unei talii imaginară și-o conduce în pași de dans, mutându-se dintr-un loc în altul.