ADAM.

Înecul durerii; Capitolul optisprezece.

Înecul durerii.

În pieptul lui Adam îmi zidisem o casă, iar acum Cain a început să dărâme fiecare temelie, rămăsesem fără locuință știind că Adam o să mă scoată din inima lui.

Rămăsesem fără vreo urmă de emoție, inima lui era locul unde-mi creșteau sentimentele, locul unde amintirile mele trăiau continuu. Devenisem orfană, simțurile mă părăsiseră rând pe rând, iar între coaste mi se sfârșise inima.

Câtă durere poate îndura un om? durerea devine precum o apă care-l îneacă, iar omul fără suflare, se îneacă în propia lui suferință. Omului îi este cunoscută durerea încă de când se naște, dar pentru durerea sufletească nu există copci sau diagnostic.

Există doar Dumnezeu care poate vindeca și reforma o inimă zdrobită, tratând-o cu odihnă și liniște. El șterge urmele pantofilor oamenilor care te-au călcat în picioare, îți curăță genunchii juliți și îți întinde mâna pentru a te ridica. El te mângâie, îți păstrează visele în palma Lui și te ascultă precum un tată.

Simțeam că rădăcinile gropii în care mă aflam creșteau peste mine, stăteau strâns legate în jurul inimii mele, și la baza tulpinei se auzea respirația morții. Mă afundam sub pâmănt, cădeam în cel mai sumbru loc al minții mele.

Mă trezesc în așternuturile lui Cain cu părul fâșii pe lângă umeri, se încâlcise din cauza apei care fusese absorbită de cearșeaf, o tuse pornește din gâtul meu imediat cum îmi deschid ochii și mă ridic în capul oaselor. Tâmplele îmi zvâcneau și priveam totul contorsionat, o durere ascuțită mă lovește în moalele capului.

- I-ai spus adevărul?

Vocea lui Cain mă face să-mi îndrept privirea spre el, vazându-l cum stă cu un picior încrucișat sub el pe scaun.

- Dacă ar fi știut adevărul, s-ar urî pe sine pentru că m-a făcut să-l iubesc.

Îmi conectez privirea într-un punct imaginar călătorind printre momentele care se unesc în mintea mea.

- De ce îl urăști atât de mult?

Absoarbe un lichid transparent de pe marginea cănii pe care și-a dus-o către buze și mă țintuiește cu privirea.

- Mi-e teamă că dacă-ți spun, o rană ți se va deschide din nou sub torace.

Fundul cănii se lovește de masă, câțiva stropii i se adunaseră în colțul buzelor, le șterge cu dosul palmei și mintea începe să-l răscolească.

- Spune-mi, trebuie să-l cunosc pe Adam în adevăr, nu în minciună.

Urmările cuvintelor sale se revarsă asupra mea cauzându-mi un frison surd care urcă pe șira spinării mele.

- Nu pot să definesc cât de mult o iubeam, soarele adormea pe tâmpla ei și luna îi umbra ochii.

Un suspin îi articulează buzele, rostind subjugat de-o emoție care se transformă în lacrimi.

- Ea s-a sinucis din vina lui, Artemis.

Inima îmi plonjează în genunchi când își ridică privirea spre mine potrivindu-și ochii în ai mei.

Lacrimile îi cad în valuri din colțurile ochilor după ce își strânge pleoapele, unindu-se pe buzele lui și șiroind spre gâtul său. Ochii i se tulbură, pulsul din gât îi bate vehement și-și acoperă privirea cu podul palmei.

- Și cum a contribuit el la gestul ei?..

Vocea lui formată din suspine tremură, inflexiunile glasului său îi dezvăluie sensibilitatea. Își descoperă privirea înghițind nodulul care-i tăia respirația, m-am târât până spre picioarele lui așezându-mi palmele pe genunchii lui.