ADAM.

Absent; Capitol șapte.

Notă; ascultați melodia atașată pentru un efect mai bun, lectură plăcută!

Patul lui Adam era încă rece în absența lui, aveam nevoie să fiu încălzită de respirația lui, dar el nu era aici. Absenta nopțile și de multe ori venea pentru perioade scurte în pavilion. Tăcerea lui era zgomotoasă, cuvintele lui se zbăteau pe vârful buzelor să iasă, dar el nu spunea nimic. De ce era atât de rece și distant? voia să se convingă că nu mă poate iubi? se lupta cu el însuși să păstreze distanța, eu făceam mulți pași către el, dar el nici măcar unul.

După o săptămână;

Mi-am revenit complet și acum aveam voie să ies din pavilion, urma să iau masa și pumnul gardianului s-a izbit puternic de ușă într-o bătaie scurtă. Mă conformez și mă îndrept spre cantină, trecând pe hol auzeam tot felul de țipete din celelalte pavilioane. Voiam cu disperare să ajut, dar ce putere aveam? și eu eram o victimă a justiției.

Ajung în cele din urmă în cantină și caut orientativ cu privirea o masă liberă, spațiul din centru era tot ocupat de diverse grupuri zgomotoase, asistenta de la tejghea mi-a servit mâncarea și m-a privit de sus cu superioritate și nepăsare.

Mă bucuram de protecția lui Adam fiindcă absolut nimeni nu mai avea curaj să-și ridice privirea asupra mea, își coborau capetele și mă tratau cu ignoranță. M-am așezat la o masă liberă privind timid în jur și înfingându-mi furculița în terciul de spanac slinos și uscat.

Am oftat adânc după ce mi-am învârtit furculița prin terci fiindcă îmi era atât de foame și asta era tot ce primeam, am privit fugitiv către tejghea, dar am renunțat imediat la gândul mofturos când asistenta m-a ochit.

- Artemis, ești bine?

Îmi ridic privirea din farfurie ca să-l zăresc pe Andrew pe partea cealaltă stând cu coatele rezemate în masă.

- Sunt în regulă, dar mâncarea asta îmi face stomacul să se întoarcă.

Zâmbesc stupefiată și trântesc furculița pe masă ducându-mi mâna pe abdomen și putând să aud sunetul provocat de stomacul meu.

- De ce crezi că majoritatea de aici suntem numai oase și carne?

Zâmbetul i se ridică din colțul stâng al gurii și mă privește stăruitor.

- O să păstrez bucata asta de pâine.

Trag șervețelul de sub farfurie și învelesc pâinea punând-o grijuliu în buzunarul pantalonilor.

- Te adaptezi destul de repede.

Clipește mărunt și zâmbește scurt după care se întoarce la masa lui.

După ceva timp în care doar am privit în jur și am analizat fiecare fizionomie, am realizat că acești oameni se mulțumesc cu suferința lor și nu vor s-o schimbe. Erau atât de palizi și cu diverse tatuaje pe față, gât sau mâini. Zâmbeau, dar înlăuntrul lor sângerau și nu aveau cum să-și coase rănile fiindcă erau prea adânci. Privind fugitiv în jur l-am zărit pe Adam stând la câteva mese distanță de mine, era singur ceea ce nu mi se părea normal. El m-a observat și privirea întunecată i s-a luminat zâmbindu-mi slab.

Inima mi-a sărit peste multe bătăi începând să-și inverseze ritmul cardiac, am luat o gură de aer masivă și mi-am mutat privirea ridicându-mă. Am dus tava cu mâncare la tomberon și mi-am grăbit pașii spre pavilion.

Dar vocea asistentei îmi oprește pașii, reacționez întorcându-mi capul spre ea, vine spre mine după ce ocolește tejgheaua. Apare în fața mea și îmi trântește farfuria cu spanac la picioare privindu-mă furioasă.