Prințesa din Manhattan

Capitolul 1

RACHEL

Încă de când m-am născut am fost tratată ca o prințesă, prințesa lui tata chiar. Nu știu cum este să duci o viață normală, fără să ai mereu o întreagă echipă în jurul tău. Îi compătimesc pe cei mai puțin norocoși, cei care sunt nevoiți să își gătească singuri fără măcar să guste micul dejun de la Norma's. Nu cunosc acest mod de viață, dar nu îmi doresc să aflu. Sper că totul va rămâne neschimbat, dar asta doar pentru a nu consuma timp și energie încercând să mă adaptez.

Mereu am crezut că viața e foarte simplă, că părinții mei mă vor ajuta mereu, că voi putea avea mereu tot ce îmi doresc și cu siguranță cred că dacă ai bani poți cumpăra orice. Pot avea orice vreau, oricând vreau. Și totuși, așa cum spunea mereu tati "Familia este mai importantă decât banii".

Singurele păreri de care țin cont sunt cele ale părinților mei, cei mai importanți oameni din lume, din punctul meu de vedere după Anna Wintour. Motivul pentru care părinții mei sunt pe locul 94 în topul celor mai bogați oameni din lume este chiar compania pe care o dețin, Bluford Industries.

Modul în care mă comport și stilul meu de viață i-a determinat pe mulți să mă denumească "Prințesa din Manhattan". Așa eram mereu denumită de tabloide.

-E timpul să vă treziți, domnișoară Rachel, se aude o voce care îmi întrerupe visul; era Hilary, asistenta mea. A sosit micul dejun de la Norma's, continuă ea.

Mă ridic ușor din pat netezind cu mâna pijamalele de mătase neagră. Merg la oglinda din camera mea încercând să îmi fac părul, dar Hilary se holbează la mine.

-Ce mai cauți aici? Intimitate! Vreau intimitate! Ieși! am spus eu profund deranjată de atitudinea ei.

Cel mai neplăcut lucru când ai servitori e că își bagă mereu nasul unde nu trebuie, nu știu când să îți ofere intimitate și când nu. Spre norocul ei nu am timp să mă cert acum, trebuie să ajung la școală, dar să fie sigură că o să iau în considerare posibilitatea de a o înlocui cât de curând, dacă nu încetează să se comporte așa.

Mi-am aranjat părul, m-am machiat destul de natural, iar la final nu am uitat să adaug pată de culoare, rujul de la Kylie în nuanța Valentine.

-Hilary! Hilary! Mișcă-ți fundul aici și adu-mi hainele! am strigat eu.

După ce Hilary mi-a adus hainele, le-am îmbrăcat și am mers în sala de mese, unde părinții mei mă așteptau. Mama era îmbrăcată de yoga și ținea în mâinile ei cu manichiura perfectă o ceașcă de cafea și iPhone-ul ei. Daddy, fără să se fi descotorosit de pijamale, lucra încă de dimineață de pe MacBook-ul lui.

-Mamă, daddy, bună dimineața!

Sunt așa de concentrați pe munca lor că nici măcar nu au auzit. Uneori mi-aș dori să lase dracului calculatoarele alea și să îmi acorde măcar un dram de atenție. Singurele momente când își îndreaptă atenția asupra mea sunt când directorul Morgan îi sună să îi informeze că din nou m-am luat de modul în care se îmbracă colegii și profesorii mei. Nu înțeleg care e problema? Atunci când văd greșeli imense în stilul lor le dau câteva sugestii, în locul lor aș ține cont de ele, nu m-aș plânge la director. După ce că le fac un favor... Ar trebui să îmi sărute tălpile proaspăt hidratate pentru că dacă nu eram noi școala asta nu mai exista. La fel și casele lor... și jobul lor.

Chiar și așa, cu sau fără atenția lor, am o viață bună, prea bună chiar. Am mâncat destul de repede micul dejun și mi-am băut cafeaua decofeinizată cu lapte de migdale, apoi Christopher, șoferul, m-a condus până la școală.

Liceul la care merg este cel mai bun din Manhattan, și desigur, nu oricine poate fi acceptat aici. Nu vreau să mă laud, dar am cele mai mari calificative din clasa mea, iar asta nu este deloc ușor. Clasa a unsprezecea nu este deloc ușoară, însă dacă voi continua așa voi avea rezultate bune și la SAT-uri anul viitor.
Cât despre prietenii mei, sunt asemănători mie, cu excepția că, evident, nu au carisma și inteligența mea. Prietena mea cea mai bună este Ashley Gibson, nu este la fel de bogată precum sunt eu, dar este următoarea după mine la calificative. De obicei încerc să țin în jurul meu persoane care au aproape aceleași capacități. Pe ea o cunosc din școala generală, colega mea de bancă încă de atunci, acesta fiind și motivul pentru care am devenit așa de apropiate. Suntem cam la fel, amândurora ne plac hainele, amândouă visăm să ne mărităm cu niște soți bogați care au vilă cu piscină în Miami. Ea are nevoie de asta mai mult decât mine. Frederic Thompson este un bun prieten de-al meu, pot conta mereu pe el să îmi aducă de mâncare atunci când Hilary este ocupată cu mama și tata. Uneori cred că vrea mai mult, dar eu nu vreau asta.

În fiecare dimineață Ashley și Frederic mă așteaptă în fața liceului pentru a intra împreună. Ashley îmi aduce mereu o cafea decofeinizată cu lapte de migdale, favorita mea, de la Starbucks. Prima cafea, cea pe care o beau acasă, odată cu micul dejun, este ca să mă țină trează pe drum, iar cea de la Ashley este ca să pot sta trează în timpul orelor de curs.

Despre școala mea și restul colegilor nu știu câte se pot spune. Restul elevilor din școală sunt aproape toți din familii cel puțin pe jumătate la fel de bogate ca a mea.

-Hei prințesă! Ți-ai uitat coroana acasă în dimineața aceasta? spune unul dintre băieții din clasa a douăsprezecea.

-Hei Anderson! Ți-ai uitat cumva simțul umorului acasă în dimineața aceasta? Hmmm... Nu, nu poți uita ce nu ai avut niciodată, zic eu făcând cu ochiul.

-Mai gândește-te, Bluford! continuă el.

-Anderson, toată lumea știe că nu ai șanse cu o ființă nobilă ca mine, nu ai sânge albastru, ești un nimic. Așa că nu îți mai încerca norocul, dacă vrei să agăți ceva te ajută frati-tu! Ah, ups... dacă mai era în viață... spun eu și încep să râd în hohote, iar Ashley și Frederic îmi urmează exemplul.

Justin Anderson, cea mai insuportabilă persoană din școala asta. După ce am publicat un articol pe Vogue despre felul în care și el și fratele lui se îmbracă și se comportă, articol care a avut foarte mare succes și care i-a făcut familia de râs printre "faimoși", încearcă să mă "agațe" cu replici ieftine. O prințesă e greu de abordat.

Am intrat în sala de clasă și am pus pe masă noua geantă ediție limitată de la Louis Vuitton, m-am așezat și mi-am scos cărțile, însă doamna Rodriguez, profesoara de matematică mi-a spus că directorul mă așteaptă în biroul lui și după expresia tristă pe care o avea, veștile nu păreau să fie prea bune. Doamna Rodriguez mă adoră, acesta este și motivul pentru care probabil avea acea expresie supărată, însă destul de exagerată, aproape îi dăduseră lacrimile. Ce puteam să fac atât de grav? Nici măcar nu îmi dau seama ce am făcut greșit. Nu am țipat la niciun profesor, nu le-am tuns părul colegelor mele prost tunse, nu am rupt tocurile nimănui, nu înțeleg ce puteam face așa de rău.

Mi-am luat geanta și am înaintat spre biroul directorului. Când am ajuns în fața ușii am ciocănit ușor, am intrat și am luat loc pe scaunul din fața domnului Morgan. Directorul Morgan era perfect, necăsătorit, tânăr, păr blond, ochi albaștri, înalt, evident merge la sală și absolut singur. În momentul în care a început să vorbească nu m-am putut concentra decât pe buzele lui mișcându-se în reluare, însă fără să îmi dau seama lacrimile mi-au inundat chipul și ultimele cuvinte pe care l-am auzit din gura lui au fost : "Tatăl tău a fost găsit mort în dormitorul său, îmi pare rău !