Prințesa din Manhattan

Capitolul 8

RACHEL

Din exterior totul pare ușor, poate chiar perfect, și poate așa păream și eu. Precum cântatul la chitară, văzut din exterior pare un lucru banal , însă numai cei ce încearcă știu ce înseamnă cu adevărat, ei știu câte bătături la degete faci exersând. La fel e și cu oamenii și viețile lor, e ușor să judeci din exterior, să admiri viața cuiva atât de mult încât să vrei să fii în locul lui. Din exterior și eu arătam bine, dar în interior eram distrusă. Moartea unui părinte nu este un lucru peste care treci prea ușor.

Dacă ieri am lipsit întreaga zi de la școală, azi a trebuit să merg. Încercam să evit pe toată lumea, însă una ca asta e imposibil. De aseară mă tot gândesc la ceea ce am aflat, la posibilitatea de a avea un frate, dar și la posibilitatea ca fratele meu să fie criminalul tatălui meu.

-Ce te face să crezi asta? întreabă Josh, după ce i-am adunat pe el și Justin într-o sală de clasă liberă și le-am spus ceea ce cred.

-Gândiți-vă, dacă e fratele meu, cel din poză, eu nu l-am cunoscut niciodată pentru că tata nu mi-a spus niciodată despre el. Poate că s-a simțit trădat așa că atunci când a avut ocazia l-a omorât. E singura explicație care are sens.

-Dar dacă există altă explicație? Una de care nu ne dăm seama, întreabă Justin.

-Nu avem prea multe opțiuni, deci trebuie să o cercetăm pe asta, le spun eu celor doi, apoi plecăm toți către cursuri.

Am curs de literatură engleză, cu doamna McMillan. Intru în clasă și mă așez lângă Frederic, singura persoană pe care mă pot baza. Nu pare în apele lui așa că încerc să aflu ce are.

-Ce s-a întâmplat, Freddie? îl întreb pe un ton calm.

Tresare când îmi aude vocea, probabil că era atât de îngândurat încât nu m-a văzut venind. Mă privește adânc, dar simțeam că privea prin mine.

-Nu știu, spune el șoptit.

Vocea lui era puțin răgușită, așa a fost mereu. Când eram mai mici oamenii ne întrebau mereu dacă suntem frați pentru că într-un fel semănăm, nu doar fizic, și ca personalitate suntem cam la fel. El a fost acolo când am avut nevoie, când cățeaua de Ashley și-a dat arama pe față, acum e rândul meu.

-Dacă ai nevoie de ajutor, de orice, sau orice se petrece, spune-mi, e singurul mod prin care te pot ajuta.

-Sunt bine! se răstește el.

Doamna McMillan se ridică de la biroul la care stătea și cursul începe. Încerca să ne vorbească despre un roman, dar nu o ascultam, eram pierdută printre gânduri. O priveam pe femeia brunetă ce se plimba printre băncile din clasă vorbind, dar nu auzeam nimic. Îi vedeam buzele mișcându-se, dar parcă nu scotea niciun sunet.

Încercam să găsesc o explicație pentru ceea ce Josh a aflat, dacă chiar ar fi fost fratele meu l-aș mai fi văzut, tatei i-ar fi fost imposibil să îl ascundă, cumva oamenii ar fi aflat despre el. Cred că cea mai bună soluție ar fi să o întreb pe mama, ea trebuie să știe ceva, dar mai întâi trebuie să aflu exact când a fost făcută acea fotografie.

Îmi puneam tot felul de întrebări, ca de exemplu: De ce mi-ar ascunde mama și tata una ca asta? Dacă mama nu știe de existența acestui posibil copil? Nici măcar nu mai știam ce să cred, dar atunci am auzit vocea blândă a doamnei McMillan strigându-mi numele și m-am trezit din transa gândurilor mele.

-Domnișoară Bluford, unde vă era gândul? întreabă bruneta. Îmi puteți spune ce am întrebat? continuă ea, iar eu dau din cap negativ.

Mă lasă în pace apoi, dar la finalul cursului, când eu și Frederic ne îndreptam spre ieșire mă oprește.