Prințesa din Manhattan

Capitolul 21

JUSTIN

După toată agitația din timpul zilei am adormit mai devreme decât în mod normal. Sunt trezit de soneria telefonului. E Frank. Răspund destul de buimăcit.

-Hei! Doar ce am plecat de la reședința Bluford, James a amenințat-o pe Rachel cu o armă, îmi spune Frank.

-A rănit-o? întreb cu o voce somnoroasă.

-Nu, ea e bine. Ai avut dreptate, James a făcut fotografia. Cum de ai știut?

-Ți-am spus, instinctul rar dă greș.

-Ce urmează acum?

-Continuăm. Acum mă poți lăsa, te rog, să dorm?

-Ah, sigur. Noapte bună!

Închid telefonul și adorm. Dimineața mă trezesc devreme, înaintea Camilei și încerc să îmi amintesc conversația de seara trecută cu Frank. Ar trebui să vorbesc cu Rachel despre asta, dar probabil că i-ar da de gândit și nu îmi doresc asta.

SAT-urile au trecut și suntem deja la jumătatea verii. Deși am avut intenția să studiez arhitectura m-am hotărât asupra altei specializări, economia afacerilor. Am fost acceptat la câteva universități, însă, am ales UCLA. Abia așteptam să mă reîntorc în California și nu mai am mult de așteptat. Trebuie să merg să las o parte din lucruri la căminul frăției studențești.

Mănânc în grabă ceva semipreparat și mă întorc în dormitor să împachetez lucrurile pe care urmează să le las în Los Angeles. Eram atât de încântat că tot coșmarul Newyorkez se va sfârși în curând. Până atunci mai am lucruri de rezolvat aici. După ce mă voi întoarce din scurta vizită din orașul meu natal, voi rezolva totul, nu pot pleca definitiv de aici până nu îmi închei socotelile, iar asta înseamnă închiderea unui caz... a cazului Bluford.

Închid fermoarul ultimei genți de bagaj și o pun pe podea alături de încă o valiză și un rucsac. Cum ușa dormitorului era larg deschisă, Camila intră fără să mai bată. Era îmbrăcată într-o rochie galbenă care venea până la genunchi, cu părul brunet, în contrast cu rochia, desprins atingând doar foarte puțin umerii. Era destul de palidă la față, iar lumina provenită din spre fereastră care bătea acum pe ea o făcea să pară albă ca o stafie. Abia îi puteam distinge ochii și trăsăturile. Mă privea precum o mamă care își vede fiul plecând de acasă. În tot acest timp eu și Camila ne-am apropiat foarte mult, chiar dacă asta nu este atât de vizibil, iar noi nici nu am încercat să expunem acest lucru foarte mult. Durerea pierderii unei persoane dragi amândurora ne-a unit și ne-a făcut mai puternici.

-Hailee a sunat, se hotărăște Camila să zică într-un final.

Face o pauză în care așteaptă reacția mea, dar cum aceasta nu vine continuă. Nici măcar nu o mai priveam, ci pur și simplu aranjam obiectele pe care le împrăștiasem mai devreme.

-Vrea să îl ia pe Chris la ei. Nu pot lăsa să se întâmple asta. Mai ales că acum și tu pleci, Chris e tot ce mi-a mai rămas.

-Doar ai răbdare, bine? O să fie bine.

-E totul gata? La bagaje mă refer.

-Aproape.

Noaptea aproape că nu închid un ochi. Ațipesc puțin apoi mă trezesc, iar acest lucru se repetă. Sunt atât de încântat că voi merge acasă. Mă gândesc la ce voi face acolo, la cum arată orașul față de cum era când am plecat și multe alte gânduri prostești. Eram curios încă de când am stabilit că voi urma cursurile la UCLA cum va fi, cum vor fi colegii. Îmi făceam scenarii care mă îndrumau spre disperare și anxietate. Îmi puneam tot felul de întrebări la care evitam răspunsul deși îmi era cunoscut.