Prințesa din Manhattan

Capitolul 2

RACHEL

Fără să îmi dau seama m-am ridicat, am ieșit din biroul lui Anthony Morgan, mi-am chemat un Uber și am mers acasă. Nu puteam înțelege cum este posibil așa ceva, acum treizeci de minute am plecat de acasă și tata era cât se poate de viu.

Încă de la intrarea în imensa clădire în care locuiam, mașinile de poliție, ambulanțele, echipajele de la criminalistică și chiar mașinile de pompieri împânziseră strada. Am stat o secundă să mai socotesc odată această situație, apoi mi-am făcut curaj, am intrat în clădire, unde paznicul de la parter nici măcar nu s-a uitat la mine. Am intrat în liftul care duce direct în apartamentul unde locuiesc. O mulțime de polițiști ocupau sufrageria, dar printre ei am putut să o zăresc pe mama, care cu lacrimi în ochi, fără să i se fi scurs rimelul, discuta cu un bărbat înalt și supt la față, cu părul șaten și puțină barbă. Nu puteam să nu remarc faptul că era îmbrăcat într-un costum Giorgio Armani și purta pantofi Christian Louboutin. Am ajuns în fața mamei și primul instinct a fost să o îmbrățișez, dar ea nu m-a îmbrățișat. Privea în gol, cu o figură rece și plină de suferință în același timp, ceva ce mi s-ar fi părut imposibil până în acel moment.

-Vreau să-l văd! am spus, iar mama parcă s-a trezit din transă la auzul acestor cuvinte.

-Imposibil! spune mama.

-Nu cred că este o idee bună, domnișoară Bluford, îi ține partea bărbatul șaten. Eu sunt James Reynolds, detectivul care se ocupă de cazul tatălui dumneavoastră, continuă el.

-Tu să nu-mi spui mie ce să fac, ai înțeles! mă răstesc eu la el.

De când am ajuns să îmi spună mie servitorii dacă e o idee bună sau nu.

-Vreau să-l văd, mamă, te rog.

-Bine! Îți faci rău singură, spune ea la fel de rece precum mai devreme.

Mă îndrept către dormitorul tatei, a cărei uși era larg deschisă, lăsând la vedere câțiva polițiști de la criminalistică care se învârteau prin cameră. Intru în dormitor și mă apropii de patul pe care zăcea decedat tatăl meu. Purta niște pantaloni de sacou de la Givenchy și o cămașă de la Armani gri, plină de sânge și găurită de gloanțe, care nu apucase să fie încheiată la toți nasturii. Am început să plâng și am căzut în genunchi lângă pat. Corpul era pus pe pat ca și cum ar fi fost aruncat acolo. Oricine l-a împușcat a vrut să se asigure că nu o să mai trăiască.

M-am întors în sufragerie unde doi ofițeri mi-au spus că trebuie să dau declarații. Mă iau în sala de mese, acolo unde avea loc interogatoriul. Nu pot înțelege de ce.

-Ultima dată când v-ați văzut tatăl a fost în urmă cu patruzeci de minute, așa este? întreabă Reynolds.

-Da, chiar înainte să plec la școală.

-S-a întâlnit cu cineva în dimineața aceasta? A venit cineva aici?

-Nu, erau doar angajații.

-Îmi puteți da numele lor?

-Hilary Colson.

-Pe ea am interogat-o deja.

-Christopher Bennet, Linda Harrison, Lorenzo Romano și Terry Carrington.

-Trebuie să vă întreb încă ceva.

-Desigur, spuneți.

-Știți cumva dacă tatăl dumneavoastră a fost implicat în vreun conflict recent?

-Mmm... nu, nu cred. Din câte știu eu nu, dar trebuie să menționez că tata nu-mi dezvăluia niciodată lucruri de felul acesta.

-Asta este tot pentru moment, vă mulțumesc!

În seara asta, după ce cadavrul a fost ridicat nu am putut sta acasă, nu puteam suporta tensiunea dintre mine și mama. Ea nu vorbea, doar privea în gol. Avea o privire rece, prea rece pentru ființa umană. Moartea tatălui meu a afectat-o mai mult decât m-a afectat pe mine, ceea ce probabil că este normal. Am mers la Manhattan Bar and Grill, un local ce era destul de departe de clădirea 421 Broome Street, unde locuiam. Am ales să vin aici pentru că nu voiam să mă întâlnesc cu nimeni cunoscut, în felul în care arătam. Aveam ochii umflați și roșii de plâns.

M-am așezat la bar și i-am făcut semn băiatului de acolo să îmi toarne niște whisky. El s-a uitat la mine și a întrebat: "Legitimația?". Am băgat mâna în geantă, conștientă că nu am 18 ani și nu pot primi alcool, și am scos un teanc de bancnote de 100$ pe care l-am pus pe bar în fața barmanului. Acesta aduse o sticlă fumurie și un pahar transparent pe care le puse în fața mea, apoi ridică sticla și umple paharul.
-Rachel Bluford! se auzi o voce în spatele meu.
Când mă întorc dau de figura cunoscută, de părul blond și ochii albaștrii ai lui Anthony Morgan. Normal că vine aici, locuiește în zonă și e burlac, ce poate să facă seară de seară. Trebuia să mă fi gândit la asta, dar acum nu îmi mai pasă.

-Nu mă așteptam să te văd aici, ei bine, nu mă așteptam să te văd deloc prea curând, având în vedere că... știi tu... continuă el.

-Că tata a murit azi? Mda... Nu voiam să stau acasă, nu pot să stau acasă.

S-a așezat lângă mine și a făcut semn barmanului să îi aducă și lui un pahar cu whisky. Am discutat cu el, deși nu i-am spus prea multe nici despre cum mă simt și nici despre ce s-a întâmplat. Probabil că oricum știe deja, internetul e plin, iar vorbele se duc repede în New York. Sunt absolut sigură că toți știu ce s-a întâmplat și sunt la fel de sigură și că există și zvonuri false.

Directorul Morgan e un om deosebit, se deschide în fața oricui, chiar și a mea. Mă cunoaște de ceva vreme, dar la fel cum îi cunoaște și pe ceilalți elevi din liceu. Niciodată nu am vorbit așa cu el, așa amical. Parcă și uitasem că e directorul școlii la care merg. Mi-a spus multe despre el, cum că nu a avut intenția de a deveni profesor, dar nu a avut de ales, era singura meserie pentru care putea opta, deși nu am înțeles prea bine de ce. Visa să devină avocat, însă nu și-a permis asta așa că a apelat la ceva mai rapid, mai ușor și mai puțin costisitor.

-Încă aveți timp, domnule Morgan, i-am spus eu.

-Oh, te rog, nu îmi mai spune așa. Sună bătrânesc și nu suntem la școală, acum. Spune-mi Anthony.

-Bine, Anthony. Nu crezi că mai ai timp? Sunt multe persoane care și-au îndeplinit visul legat de carieră la vârste mai înaintate, sunt convinsă că și tu poți. Kim Kardashian a început să studieze pentru a devenit avocat anul trecut.

-De ce folosești exemplele astea?

-Ceea ce vreau să spun e că niciodată nu e prea târziu, oricând poți face ceea ce visezi să faci. Nu o consider un exemplu, ba din contră, dar dacă ea poate, sunt convinsă că și tu poți.

-Ce te face așa sigură de asta?

-Nu știu, asta e impresia pe care mi-o dai, că poți face tot ce îți propui.

Fără să vreau m-am apropiat de el, iar el m-a sărutat. Poate nu e normal, dar după patru pahare de whisky nu mai gândești limpede și nu mai știi ce faci. După asta totul a rămas în ceață. Știu doar că dimineața următoare m-am trezit acasă la el, la el în pat.