Prințesa din Manhattan

Capitolul 19

JUSTIN

Sunt în timpul orei de matematică, oră care mi se pare insuportabilă. Nu mă pot concentra aproape deloc și încerc să mă gândesc la altceva care să mă scoată din plictiseală. Deși am avertizat-o pe Rachel despre consecințele relației ei cu Anthony Morgan, mă simt prost că acea fotografie a devenit publică și subiectul de bârfă al întregului Manhattan. Rachel este convinsă că Ashley este responsabilă pentru acest act de răzbunare, fiindcă nu poate fi vorba de altceva în acest caz, eu nu cred ca ea este vinovată. Nu am motive și nici dovezi să cred astfel, dar asta îmi spune instinctul. Nu îmi pot imagina cine ar fi atât de rău să facă un astfel de gest. Iar dacă la mijloc nu e vorba de răzbunare înseamnă că persoana care a făcut asta nu este rea, ci crudă, lipsită de umanitate.

Mi-am adus apoi aminte de ceva ce trebuie să fac curând, ceva ce nu am putut dezvălui, însă mă apropii din ce în ce mai mult de adevăr și curând toată lumea îl va cunoaște. Îmi scot telefonul din rucsac și umblând pe internet observ că deja toate revistele de scandal au publicat articole despre Rachel și domnul Morgan. Asta e îngrozitor.

În liniștea apăsătoare din clasă se disting, provenind din depărtare, pocnituri, sunete care cu cât se apropie mai mult se aseamănă cu zgomotul produs de un pistol. Profesorul se ridică de la catedră și iese pe coridor, iar toți cei din clasă se agită. Împușcăturile se aud din ce în ce mai aproape ceea ce anunță că atacatorul se apropie. Privesc în jurul meu cum panica se citește pe fețele tuturor. Încep și eu să mă panichez, respirând din ce în ce mai repede și mai greu. Simt o senzație de sufocare, de parcă oricât de mult aș inspira aerul nu e suficient. Fata care stătea în dreapta mea își sună mama disperată spunându-i că o iubește și încearcă să îi povestească ce se petrece. Îmi dau seama că nici măcar ea nu era sigură de ceea ce se întâmplă astfel că se bâlbâia și spunea lucruri fără sens.

Mă uit în toate direcțiile și încerc să găsesc o cale de scăpare. Nimeni nu face nimic, toți privesc speriați și pierduți, până când cineva se hotărăște totuși să iese din clasă. O decizie extrem de proastă, lipsită de inspirație, căci imediat ce iese se aude o altă împușcătură, apoi un zgomot produs de corpul căzut la pământ. Încerc să mă gândesc la o cale de a evada din clasă cât de repede posibil, însă nu găsesc nici o soluție. Ne aflam la etajul al doilea astfel că este destul de dificil să evadez pe fereastră, și mai ales pentru că nu voi avea suficient timp să o deschid. Mă ridic în picioare în același timp cu colegul din fața mea și chiar în acel moment, un băiat care nu putea fi cu mult mai în vârstă decât mine, intră în clasă. Are părul extrem de blond, aproape alb, fața palidă, lipsită de expresie, buzele subțiri, nasul borcănat,ochi mari căprui cu sprâncene dese deasupra lor, la fel de blonde precum părul. Ține în mână un pistol pe care îl îndrepta spre diverse puncte, încercând să nimerească cât mai multe persoane. Apăsa pe trăgaci destul de repede și nu îi privește pe toți cei pe care îi împușcă. Îndreaptă pistolul în direcția mea, iar acesta este momentul în care mă privește direct în ochi. Ochii săi sunt plini de ură. Asta e tot ce văd înainte ca un nou zgomot asurzitor să se audă semn că a apăsat din nou pe trăgaci. Am doar câteva secunde, extrem de puține, la dispoziție să fac ceva, așa că fac ceea ce trebuie să faci în astfel de situații.... Să îți urmezi instinctul de supraviețuire, iar instinctul meu îmi spune ceva la care eu nu m-aș fi gândit, cel puțin în acest moment, adică să mă prefac mort. Băiatul cu fizionomie atletică, destul de musculos și masiv care era colegul meu se prăbușește pe spate. E însă în loc să îl prind sau să mă feresc de el, pic pe podea exact în același timp cu el. Închid ochii și îmi amintesc ceea ce a spus Camila că fac actorii pentru a mima cadavre în filme. Îmi încetinesc ritmul respirațiilor, în așa fel încât inspir mai puțin aer și îl păstrez pentru o perioadă mai lungă de timp, apoi expir la fel de ușor. Aud pași care se îndepărtează, iar asta îmi spune că a plecat. Nu pot ieși pe ușă, deci apelez la ideea care îmi venise inițial, aceea de a ieși pe fereastră. Dau jos de pe mine trupul neînsuflețit care mă ascundea și merg la ultima fereastră din spatele clasei. Ținând cont că el venise din partea dreaptă, aceea e direcția în care e cel mai puțin probabil să meargă din nou. Deschid ușor fereastra veche din lemn, pun piciorul pe pervaz și scot doar capul afară. Privesc mai întâi în jos apoi în stânga mea, adică unde trebuia să merg. Mă uit din nou în clasa care era acum plină de trupuri neînsuflețite și sânge. Se mai distingeau câțiva supraviețuitori prin unele locuri, răniți, desigur, dar pe care nu îi puteam ajuta fiindcă puteau reprezenta o piedică pentru mine, punându-mi viața în pericol. Câțiva dintre ei găsesc puterea să se ridice și să iasă din încăpere pe ușă, ca în mod normal, însă în continuare nu cred că este o idee bună.