Prințesa din Manhattan

Capitolul 17

RACHEL

Au trecut două luni de când mama a fost arestată, iar eu am rămas a nimănui... Credeam că pacea va veni odată cu dreptatea, dar nu e așa. Deși mama a făcut un act de neiertat, nu pot să nu mă gândesc la ea, la faptul că e într-un loc greu de imaginat, greu de acceptat, lipsit de condiții, lipsit de viață. Eram foarte nervoasă în ziua procesului, eram parțial supărată pe mine pentru că nu văzusem adevărul din fața ochilor mei, eram geloasă pe mama pentru că era o actriță desăvârșită, dar eram și frustrată de faptul că de atunci eram abandonată. Eram mai singură decât regina nopții, luna. Până și ea avea un rege, Soarele. Dar eu? Eu eram aici consumând ultimele picături de energie din mine pe niște lucruri neimportante. Nici măcar nu înțelegeam de ce încă mă gândeam la asta.

De când mama a fost arestată, iar eu am rămas singură în casă, printre servitori, nu am mai putut închide un ochi. Mă gândeam mereu la cele mai paranoice și imposibile lucruri. Deși l-am iubit pe tata și a trecut o veșnicie de când a plecat la cer, abia acum, după ce am aflat totul, exact cum s-a întâmplat, am început să îl văd prin casă. Îl vedeam venind după mine, strigându-mă, spunându-mi că locul meu e lângă el și că trebuie să merg cu el. Odată chiar mi-a întins mâna să merg cu el, dar nu am acceptat. Nu puteam... Mă întreb dacă asta e normal sau doar am înnebunit. Trebuie să fie cea din urmă, nimic din toate astea nu putea fi real. Mai mult decât atât, lucrurile din casă începeau să își schimbe poziția, în special lucrurile tatei. Aș vrea să cred că totul e doar în mintea mea, însă pare real, știu că e real. Obiectele nu se mișcă, nu își schimbă poziția prin locuință. Am interzis tuturor angajaților să se mai atingă de ceva, curățenie se făcea doar odată pe săptămână doar sub atenta mea supraveghere și nimeni nu avea voie să mai intre în camera părinților mei, astfel că nu a durat mult până când apartamentul a devenit o harababură. Totul era dezorganizat astfel că orice obiect mișcam rămânea în intactă poziție dacă nu îl puneam tot eu la loc. Camera părinților era încuiată cu cheia și doar eu mai intram acolo din când în când, cu frică. Acoperisem cu cearșafuri albe patul, băncuța din dreptul patului și fotoliile de lângă fereastră din jurul măsuței cu lampă pentru citit pentru a le proteja de praf. 

Pășesc în dormitorul luminat și o răcoare îmi cuprinde întreg trupul, era o atmosferă neplăcută, lipsită de viață. Încăperea mirosea ciudat, un miros neplăcut, de aer închis, și în ciuda faptului că nimeni nu a mai intrat acolo de ceva timp, iar de asta puteam fi sigură căci doar eu aveam cheia, câteva lucruri își schimbaseră locul, unele chiar dispăruseră. M-am speriat însă când am observat lipsa unei fotografii în care eram eu cu tata. Atunci mi-am dat seama că ceea ce vedeam, simțeam, trăiam era adevărat. Nu îmi pierdusem mințile. Singura posibilitate ce o anula pe prima era ca cineva să încerce să mă facă să cred că îmi pierd mințile, dar așa cum am spus, asta era imposibil. Nimeni în afară de mine nu putea pătrunde în vechea odaie a soților Bluford.

Balul de absolvire a fost primul eveniment la care am participat de când eram oarecum orfană. În seara balului am mers la Anthony, am dormit acolo și a fost mai bine. Nu am avut coșmaruri, nu mi-am imaginat nimic. Totul se datora prezenței lui, el mă ajuta să trec peste asemenea momente. Acum aveam nevoie de sprijin mai mult ca niciodată.

Prietenii mei, cei ce au mai rămas, au încercat să îmi fie alături. Frederic și Justin mă vizitau zilnic, încercau să mă scoată din închisoarea locuinței mele, de cele mai multe ori chiar le reușea, dar aveam zile în care nu voiam nici măcar să mă ridic din pat. Am început să mă împrietenesc chiar cu Hilary, o țineam de vorbă în timp ce îmi curăța camera, și mi-am dat seama că nu suntem cu mult diferite. Era însă o mare diferență între noi două, aceea că eu am o avere imensă și ea nu are aproape nimic. Până și Javier mă vizita, îmi povestea despre tata, încercând să păstreze vie amintirea lui, iar eu îi povesteam despre visele mele. Nu spunea nimic despre asta și simțeam că încerca să ascundă astfel faptul că mă crede nebună. Mă vizitau atât de multe persoane încât mă simțeam ca o psihopată închisă într-un centru de tratament.