Prințesa din Manhattan

Capitolul 9

JUSTIN

New York nu a fost niciodată liniștit, a fost mereu aglomerat, plin de afaceriști care nu se uită niciodată pe unde merg, oameni ce vin în Central Park doar pentru a lua aer sau pentru a își plimba animalul de companie, mașini ce merg bara la bara în fiecare dimineață, conduse de oameni unul mai grăbit decât celălalt, dar aproape toți având scopul de a ajunge la serviciu. Oamenii din New York fac asta de multă vreme, poate chiar de sute de ani, dar sunt locuri în New York ce mereu sunt liniștite, locuri care îi protejează pe cei ce vor liniște de toată agitația din oraș: cafenelele. Ele sunt mereu pline de oameni liniștiți, cititori ce vor un loc liniștit și silențios pentru a lectura, scriitori sau scriitori în devenire ce căutau un mediu cald și primitor în care să scrie, afaceriști ce vin dimineața sau în pauza de prânz pentru a mânca un produs de patiserie și pentru a bea o cafea bună, sau oameni ce vor doar să savureze o băutură și să cunoască alți oameni.

Cafenelele din New York nu sunt doar niște simple cafenele, sunt temple de reculegere, de meditare, de lucru. Într-o cafenea aveam și eu o întâlnire astăzi. Nu, nu genul acela de întâlnire, aveam o întâlnire de, să le numim, afaceri.

Am făcut precum a spus Rachel și l-am chemat pe Javier la Coffee Shop, o cafenea aproape de școală, unde aveam de discutat cu el despre cazul Bluford. Nu știu de ce Rachel crede că eu pot scoate ceva de la el, dar cu siguranță am mai multe șanse decât ea pentru că este antrenorul meu de hockey, iar pe ea abia dacă o cunoaște.

Am ajuns înaintea lui la cafenea și ca să nu mă plictisesc am umblat prin telefon. După destul de mult timp mi-am pierdut răbdarea și aveam de gând să plec, dar ceva m-a împiedicat și bine am făcut pentru că nu la mult după ce m-am gândit să plec și-a făcut apariția antrenorul. Era îmbrăcat așa cum nu se prea îmbrăca la școală, purta o pereche de jeanși negrii rupți în genunchi, o cămașă neagră cu printuri florale destul de modernă, niște teniși albi foarte curați și la mână un ceas cu brățară de piele. O apariție atât de neobișnuită pentru o cafenea încât a atras toate privirile când a pătruns înăuntru.

Stăteam la o masă în spate, departe de bar și de vitrina cu prăjituri. A venit destul de repede și s-a așezat pe scaunul din fața mea. Era puțin derutat, probabil nu înțelegea care este motivul pentru care l-am chemat.

-Ce este? întreabă el confirmând gândurile mele.

-Te-am chemat pentru că trebuie să vorbim despre domnul Bluford, îi înștiințez eu, iar el tresare la auzul numelui.

-Ce este de vorbit, Justin. Nu știu nimic mai mult decât știi tu.

Minte! Vocea i s-a subțiat când a spus asta, iar acesta este un semn că minte. Plus că respirația a accelerat puțin, iar buzele au rămas întredeschise și puțin tremurate, ceea ce însemna că voia să mai spună ceva, dar nu știa dacă este bine sau nu. Cred că ascunde ceva, un lucru destul de important având în vedere că îmi ascunde mie asemenea lucruri ținând cont că știm amândoi ceva despre caz ce nici măcar poliția nu știe.

-Cum de ai ajuns atât de repede în dimineața aceea? întreb eu. Ce încerci să ascunzi? Știu că l-ai vizitat pe Robert în acea dimineață, chiar înainte să....

-Stai, tu crezi că eu...?

-Cred că știi exact ce cred! Tot ce vreau să știu e dacă am sau nu dreptate.

-Nu, normal că nu l-am omorât eu. Cum mă poți întreba una ca asta?

-Pentru că, Javier, ce treabă ai putea avea tu cu un bărbat de patruzeci de ani?

-A fost un prieten de familie, asta am. Ascultă, nu știu ce treabă ai tu în toată situația asta, dar nu am omorât pe nimeni, poți fi sigur.