Prințesa din Manhattan

Capitolul 4

RACHEL

Au trecut câteva zile de la moartea tatălui meu, iar azi este ziua în care ne vom lua rămas bun pe vecie de la el. Mă simt puțin mai bine decât eram înainte, am încercat să trec peste asta cât de bine am putut, dar în cazul acesta cred că doar timpul mă poate ajuta. Mama era foarte afectată, de când s-a întâmplat tragedia a stat închisă în camera ei, plângând, ieșind afară doar dacă avea vreo treabă de făcut în legătură cu înmormântarea tatei sau de rezolvat ceva pentru afacerea lui care acum va fi condusă de ea. Cred... Nu e nimic stabilit, dar clar nu mă vor lăsa pe mine să o conduc. Nu se știe încă nimic, pentru că testamentul nu a fost găsit. Probabil o să vă întrebați de ce tata ar fi avut un testament dacă nu știa că urma să moară. Ei bine, Robert Bluford a fost un om rezervat și foarte calculat, o persoană căreia îi plăcea să fie sigur că orice va păți el lucrurile vor decurge conform planului său.

Acesta este și motivul pentru care sunt convinsă ca avea testamentul pregătit de multă vreme. Ideea este că nu ar fi vrut niciodată ca acesta să ajungă în mâinile cui nu trebuie. Acum tot ce trebuie să facem este să găsim testamentul. Cu siguranță tata l-a ascuns în așa fel încât doar un Bluford să îl găsească și nimeni altcineva pentru a fi sigur că acesta nu va putea fi schimbat. Probabil că toată familia va fi mai liniștită după ce acesta va fi găsit.

Totul era pregătit pentru înmormântare, cadavrul tatei stătea într-un sicriu de marmură albă căptușit cu catifea neagră în interior, pe o masă în sufrageria penthouse-ului nostru. Toată casa era plină ochi cu oameni, membrii ai familiei și prieteni de-ai tatălui meu care au venit să își ia rămas bun. Bunicii mei, George și Margaret Bluford au venit tocmai din Paris pentru asta iar costurile pentru un pilot de avion privat găsit de pe azi pe mâine nu sunt așa mici, plus costumele de înmormântare care trebuie să fie și ele elegante și nu foarte extravagante, dar rafinate, din materiale prețioase făcute de cei mai buni designeri din Franța. Chiar și în aceste situații critice trebuie să arăți bine, doar asta este marca familiei noastre, nu ?

Am fost surprinsă să văd că până și Justin Anderson a fost prezent și mă întrebam de ce. Ce plănuia ? Dacă credea că eu o să plâng iar el o să mă consoleze și astfel vom clădi o relație se înșeală.

-Ce cauți aici, Anderson ? l-am întrebat.

-Mama m-a trimis în locul ei, răspunde el destul de calm și mai puțin el decât de obicei. Ea nu a putut să ajungă din păcate, termină el.

L-am lăsat în pace și am continuat să mă plimb prin apartament, uitându-mă la oamenii de acolo, figuri cunoscute, dar nu foarte multe. Erau o mulțime de persoane pe care nu le mai văzusem în viața mea și eram foarte curioasă ce treabă aveau cu tata. Adică, așa cum am spus, dacă nu erau membrii ai familiei, trebuiau să fie prieteni. Sau parteneri de afaceri. Mulți păreau triști, nu știu dacă neapărat din vina decesului, iar alții râdeau pur și simplu. Sunt convinsă că mulți erau bucuroși că s-a dus. Îi examinam pe cei ce păreau dubioși sau suspecți, încercam cumva să găsesc singură vinovatul. Asta o să fac toată viața dacă este nevoie. Și când o să îl găsesc pe cel care a făcut asta să fie sigur că nu va scăpa cu viață. Vreau să moară, în chinuri, exact cum a murit tata. Vreau să vadă cum e și vreau să sufere și familia lui la fel de mult cum suferim noi. Asta vreau! Criminalii trebuie pedepsiți și dacă e nevoie, dreptatea ți-o faci cu mâna ta.

M-am așezat pe canapeaua din sufragerie, care surprinzător era goală, pentru că tensiunea din aer mă copleșea și fiecare persoană care se uita la mine cu milă gândindu-se probabil "Oh, sărăcuța prințesă, a rămas orfană... Ce va face de acum înainte fără tăticuțul ?" nu făceau decât să mă obosească. De parcă nu era suficient că aveam pe cap deja decesul, înmormântarea și reporterii care voiau fiecare să afle de la mine câte ceva și încercau să dea de mine în moduri foarte dubioase și enervante, metode care mă privau de intimitate. De fiecare dată când mergem la cafenea, restaurant sau la cumpărături mă urmărea câte un reporter care să mă interogheze mai mult decât o făcuse deja poliția.