Prințesa din Manhattan

Capitolul 3

JUSTIN

Realitatea e un lucru foarte diferit, e complexă, dură, dureroasă și uneori poate fi mai falsă decât o legendă. Dar ca orice lucru are și părți bune. Viața mea pentru mai bine de doi ani a fost un coșmar și uneori cred că am îndurat mai mult decât ar fi trebuit. De-a lungul timpului am învățat că fără prieteni și fără familie nu poți face multe, nu poți trece prin viață, ei sunt cei care ar trebui să îți facă viața mai plăcută, mai ușoară, să te ajute să treci prin tot. Mulți prieteni sunt azi și mâine nu, dar asta nu pentru că nu au existat, ci pentru că așa funcționează lumea, lucrurile se schimbă. Adevărații prieteni sunt mereu acolo și vor fi, iar dacă ai nevoie de ajutor te vor ajuta. Există, desigur, și prietenii care sunt lângă tine doar când ești sus, când cazi nu mai sunt și asta fiindcă nu au fost niciodată. Și stai să te întrebi dacă există cu adevărat acest lucru numit "prietenie". Dacă cineva te trădează nu înseamnă că toți o fac, din contră, când ești la ananghie vezi cine este cu adevărat lângă tine și cine nu. Poate crezi că familia este mereu acolo, că ei sunt adevărații tăi prieteni și că pe ei poți oricând conta, dar de multe ori familia este cea care te trădează.

Cel puțin așa a fost în cazul meu. Tatăl meu, Markus, a fost un om rău, un om care nu a știut să iubească pe nimeni în afară de persoana lui, un om care ar fi fost în stare să își omoare proprii copii ca să își atingă obiectivele. Am crezut că pot conta pe tata, dar nu a fost așa. O persoană cu adevărat demnă de încredere a fost fratele meu, Sean. Singurul aliat în lupta cu tata și cu societatea. Am avut alături și prieteni, normal, fără ei nu există distracție, și în ei am încredere, și pe ei pot conta. Puteam, acum mai am doar unul. Josh Williams, singurul supraviețuitor din războiul declanșat de tata. Pe el nu îl cunosc de multă vreme, de mai puțin de doi ani, însă și el este demn de încredere. Și-a pus viața în pericol doar ca să mă ajute, să scap de cel mai mare dușman al meu, Markus. Din cauza mea au murit și Ginger și Sarah, ambele au fost iubitele lui și pe ambele le-a pierdut din vina mea, dar nu mi-a spus niciodată că mă urăște și nu mi-a reproșat nimic. Știu că a gândit așa, știu că de multe ori a vrut să îmi spună și nu l-aș fi învinuit pentru asta, fiindcă știu că ar fi avut dreptate. Îi sunt recunoscător că nu m-a lăsat și îi datorez viața pentru asta.

Dar asta e trecut... În prezent locuiesc în New York, sunt în ultimul an de liceu și aștept cu nerăbdare să scap din acest loc.

Dimineața aceasta părea una destul de normală, ca de obicei, m-am trezit în imensul apartament al fratelui meu, în dormitorul meu. M-am îmbrăcat destul de repede pentru școală și am mers în sala de mese, acolo unde era deja Camila, iubita fratelui meu, și Chris, fiul lui. Am mâncat cât de repede am putut micul dejun și am plecat spre școală. Am făcut un mic ocol însoțit de un amic pentru a urmări pe cineva. Am fost determinat să fac acest act de spionaj în urma unei descoperiri de familie. Un individ anume are o legătură suspectă cu familia mea și vreau să aflu mai bine cine este. L-am urmărit îndeaproape până când a intrat prin cel mai ciudat mod într-una dintre clădirile de pe Broome Street, apoi mi-am continuat drumul. Abia așteptam să ajung la școală doar ca să vorbesc cu Josh despre filmul pe care l-am văzut aseară pentru că știam că îi va plăcea și va vrea să îl vadă și el.

-Trebuie să văd filmul ăsta, spune Josh. Acum trebuie să plec la ore, vorbim mai târziu.

Unul dintre dezavantajele pe care le avem eu și Josh în prietenia noastră este că nu avem împreună decât două cursuri anul acesta. Nu e un lucru rău neapărat, pentru că ne putem vedea oricând în afara orelor de curs, mai ales că fiecare vrea să facă altceva cu viața lui. El vrea să devină ofițer de poliție, iar eu, ei bine eu vreau să devin arhitect. Aceste două meserii nu au cam nimic în comun, iar fiecare trebuie să se concentreze pe cursurile necesare colegiului pe care îl va urma. Eu arhitectură, el poliție.

După ce Josh a plecat, pentru că nu îi place niciodată să întârzie și bineînțeles că a plecat cu douăzeci de minute mai devreme, deși are economie, curs care se ține la parter, unde eram deja, am rămas singur în fața dulapului. Atunci a intrat prințesa, Rachel Bluford. Una dintre cele mai insuportabile fete din școală. De o frumusețe deosebită, trebuie să recunosc, extrem de atrăgătoare fizic, dar respingătoare prin atitudine. Nu știu de pe ce planetă provine această creatură. Pe lângă faptul că e "fata lui tata", e foarte rea și foarte arogantă. Înțeleg că a fost crescută în puf, dar ar trebui să ajungă puțin cu picioarele pe pământ. De obicei nu îmi place să mă iau de oameni dar când am văzut-o nu m-am putut abține și am întrebat-o pur și simplu dacă și-a uitat coroana acasă.

Nu știu cum din toată chestia asta a înțeles cumva că mă dau la ea, iar dacă ea se simte bine crezând asta foarte bine, nu am de gând să îi spun nimic ca să o dezamăgesc. Câteva minute mai târziu, cu doar câteva momente după începerea primei ore a fost chemată de director și apoi trimisă acasă, motivul fiind moartea tatălui ei. Probabil cel mai dureros lucru care i s-a întâmplat până acum. Zvonurile circulă repede prin școală și nu la mult timp după ce ea a plecat acasă toată lumea vorbea despre asta. Unii spuneau chiar că ar fi fost vorba de sinucidere, că afacerile îi mergeau prost și voia să scape cumva de stres. Nu cred una ca asta, Robert nu ar fi renunțat așa ușor, ar fi făcut orice ca să își revină, dar nu ar fi considerat moartea o soluție.

Mulți spuneau că Rachel merită asta, tot ce i se întâmplă, să sufere pentru că a făcut ea însăși o mulțime de oameni să sufere. Cred că nici măcar Rachel nu merită asta, nimeni nu merită. Moartea unuia dintre părinți, mai ales în felul acesta și așa de tânăr, este un lucru foarte dureros și chiar traumatizant pentru oricine, în special pentru o fată de șaptesprezece ani. Ea nu merita asta, nici măcar tatăl ei nu merit să moară.Era prea tânăr iar soarta a fost prea crudă.

Hmm... Soartă... Eu, Justin Anderson vorbesc despre soartă. Nu cred în soartă, nu mai cred în soartă, cred că soarta ți-o faci cu mâna ta, iar tata a fost un bun exemplu, asta am și învățat de la el. Știi, în viață nu trebuie să aștepți să se întâmple ceva, trebuie să acționezi, să muți piesele de pe tabla de joc și să faci în așa fel încât să se întâmple. Nu aștepta ca mărul să pice din copac direct la tine în mână, dacă vrei să îl mănânci ia o scară și culege-l !

Când m-am trezit din transa în care picasem cu gândurile mele am realizat că eram pe terenul de hockey. Nu-mi plăcea hockey-ul, dar eram obligat să aleg un sport, și cum fotbalul nu îmi plăcea am ales să vin aici. Un alt motiv pentru care am ales acest sport este antrenorul. Javier Hernandez, un spaniol nu foarte înalt, cu fața rotundă, părul destul de scurt și barbă. Pentru un antrenor de sport nu arăta prea atletic. Nu, nu era gras, dar nu era nici slab. Nu era întocmai un antrenor pe deplin, era un stagiar de la Conservator, care îi ținea locul fostului antrenor care este în concediu medical de mai bine de un an după ce a fost lovit de o mașină. Motivul pentru care îi ține locul vechiului antrenor este că atunci când era în liceu a reușit să obțină bursă școlară la hockey.

Oricum, Javier e de departe cel mai uimitor antrenor. Cu siguranță va deveni curând profesor cu drepturi depline, dacă va alege meseria asta clar ar fi favoritul tuturor. Antrenamentele cu Javier sunt așa intense și oarecum relaxante încât nu îți dai seama când trec. Mereu vine pe teren cu ochelarii de soare pe nas, un mic rucsac în spate care este de obicei gol și boxa wireless în mână, mereu pornită și rulând melodii pop și rap.

-Haide! este singurul lucru pe care l-am auzit din tot ce a spus.

-Ce? întreb puțin derutat.

-Ești puțin îngândurat... Ce este?

Javier avea un accent diferit de toți ceilalți, probabil pentru că era în America de puțin timp, iar accentul lui era, desigur, spaniol.

-Mmm, nu, sunt bine. Mă gândeam doar... spun eu.

-Nuuu, tu nu trebuie să fi bine, trebuie să fi foarte bine! Haide!

-În situații din astea nu poți să fii foarte bine...

-Dar ce? Ce este?

-Nu ai auzit ? Robert Bluford a murit... Robert era un om bun care și-a iubit fiica, iar Rachel nu merita asta, chiar dacă era o scorpie.

Zâmbetul constant de pe fața lui Javier a dispărut brusc și pot să jur că am văzut câteva lacrimi la colțurile ochilor lui.

-Haide, începe antrenamentul, spune el.