Criminal // FINALIZATĂ //

Capitolul 2.

Îl urmări și în seara asta. Era clar că nu avea să folosească aceeași rută, de teamă. Parker nu era un om prost, dar Gabriel nu își permitea să mai greșească. Trebuia să câștige banii ăia.

Munca lui avea să fie ușoară în seara asta. Nimic nu avea să dea greș, era sigur. Îi tăiase frânele mașinii și se asigură ca aceasta o să explodeze. Nu avea decât să urmărească din umbră cum bărbatul avea să moară. Să ucidă, devenise parte din el, deși nu își dorea, dar o făcea pentru că avea nevoie disperată de bani.

Se urcă pe motocicleta lui imediat ce, vigilent și cu ochii în patru, Parker se urcă la volanului mașinii mult prea sofisticate. Gabriel părea un om normal. Avea haine obișnuite și nu purta masca albă, iar mâinile nu îi erau acoperite de mănuși. Purta casca de motociclist și o geaca albastră, spălăcită, de blugi. Avea să fie, un simplu spectator tăcut al unei morți cât se poate de bizare în ochii presei.

Când mașina neagră ieși din parcare complexului de avocatură, ambală motorul, pornind din loc. Păstra o distanță relativ redusă, privind cum mașina prinde viteză. Trebuia să se ferească de explozie.

Încă zece minute și Audi-ul negru, model de ultimă fiță, un lucru care îl scoate din sărite pe bărbat, avea să piardă controlul. Și încă cinci minute până la momentul exploziei. Probabil, avea să se iubească de parapetul care delimita drumul de trotuar, sau de unul dintre copacii înalți.

Gabriel își dădu ochii peste cap și strânse mânerele cu pumnii. De ce era atât de agitat? Omorâse atâția oameni pentru șeful lui. Nu trebuia să se mai teamă.

Încă un kilometru și bolidul avea să ardă. Reducând viteza, Gabriel simți cum adrenalina îi curge prin vene. Avea să scape de unul dintre miile de oameni care cred că dacă au bani, sunt superiori. Avea să scape de unul dintre idioții care credeau că pot cumpăra totul prin intermediul banilor când el mânca jumătăți de porții, uneori doar fructe sau pâine, pentru a strânge destui bani să o salveze pe Nora. Cât de ironică putea să fie viața? Unii dădeau banii pe tot felul de prostii, iar el era nevoit să ucidă pentru a câștiga câțiva zeci de dolari. SĂ UCIDĂ. SĂ ATENTEZE ASUPRA OAMENILOR FĂRĂ VINĂ.

Și iată agitația. Oricât încerca să oprească mașina, aceasta continua să alunece cu viteză pe șoseaua umedă de la ploaie. El se opri undeva, la marginea unei străduțe, prefacându-se că repară la motocicletă.

Trecură câteva secunde și o bufnitură îi răsuna în urechi și fără să își întoarcă privirea, realiză ce se întâmplase căci fumul dens și lumina puternica, portocalie, îl avertiză că trebuie să plece. Auzi strigătele de durere ale lui Parker și avusese impresia că îl vede ieșind, în flăcări, din mașina arzând, dar nu era așa.

Ambală motorul și ocoli spre barul din apropiere. Încă un om. În total, șaizeci și cinci de când lucra pentru Aspen. Șaizeci și cinci de cadavre. Omorâse șaizeci și cinci de persoane și încă nu strânse destui bani să o salveze pe Nora. Din banii pe care îi primea, ceea ce era atât de puțin, trebuia să plătească atâtea și să se hrănească, dar să și pună deoparte.

Intră în bar și comandă un coniac, stând cu capul în palme. Cine îi dădea lui dreptul să ucidă oameni? Nimeni, exact! Atunci, de ce o făcea? De ce intrase în asta și acum nici nu mai putea să dea înapoi?

O femeie blondă, înaltă și cu o ținută destul de indecentă, se așeză lângă el.

—Bună. Numele meu e Lora! a spus ea, pisicindu-se. S-a întors spre ea și analizat-o.

Avea sânii mari și acoperiți de un sutien roșu aprins, peste care purta un fel de furou. Dar înfumurata nu se îmbracă atât de indecent. Îi trecu prin minte, un gând prostesc.

—Te servesc cu ceva? a vorbit el. Avea nevoie de o femeie.

—Ce zici să mă inviți pe la tine? își linse ea buza de jos și el rânji, dând restul de coniac pe gât.

—S-a făcut! lasă bani pe masă și îi făcu semn ospătarului că plecă.

Deși era un criminal, nu o lăsa pe blonda să urce pe motocicleta lui fără să o convingă să își pună casca lui, pentru că alta nu avea. Nu voia să pună în o femeie  în pericol.

Dimineața, se trezi cu mult înaintea ei și o privi plictisit. Obișnuia să se culce cu femei, dar niciodată nu se atașa de ele. Nu pentru că nu își dorea o relație, ba chiar visa la o iubire ca în povești, dar se temea. De el și de adevăr. De ceea ce ea ar putea gândi când ar afla care e meseria lui.

Privi hainele ei care erau împrăștiate prin camera care, pe zi ce trece, părea să prindă miros de mucegai. Nu-i păsa de miros și nu îi păsa de pereții de pe care se tot decojea vopseaua.

Sutienul ei era aruncat în mijlocul camerei, alaturi de bluză și de lenjeria intimă a femeii. Le privi și strâmbă din nas. Dacă el își pusese hainele în ordine, ea de ce nu făcuse asta?

Privi fusta neagră, care nu era mai lungă decât două palme de ale lui și se scarpină la ochi.

Fustele îngâmfatei arată mult mai bine de atât. Se trezi gândind.

Își trecu o mână prin păr și se ridică din pat, mergând spre baie. Oare se aflase despre moartea lui Parker?

—Rahat! o auzi pe fată strigând și oprii apa dușului, mergând înapoi în cameră.

—De ce țipi în halul ăsta? nici nu îi păsa că stătea gol în fața ei. Ce dacă? Doar îl văzuse cu o seară în urmă. Oh, și ce se mai bucurase. Rânji în sinea lui.

—În ce loc murdar m-ai adus. Dumnezeule!! Ești un sărăntoc! Cum poți trăi aici? se ridică ea și, scârbită, își luă hainele de pe jos.

Pe el îl afectau vorbele ei, dar nu arăta asta. Când ai meseria pe care el o are, nimic nu trebuie să iasă la iveală din ceea ce simți. Nimic, în afară de furie.

—Îmi pare rău să te dezamăgesc...ăăă...cum ai zis că te cheamă? se făcu el că îi uita numele, deși îl reținuse perfect. Nu era tipul de om care uită.

—Nemernicule! își închise ea sutienul.

Gabriel îi privi chipul. Machiajul dispăruse și fața ei arăta atât de ciudat încât îi veni să râdă. De ce arătau femeile așa fără machiaj?

—Mi-e milă de fata care o să te iubească! spuse ea, legând șireturile bocancilor cu toc.

—Mie mi-e milă de cel care o să te iubească. Sărmanul, va avea de căutat printr-o mină! ea înțelesese la ce se referea și îl privi furioasă. Să nu cumva să te tragă frigul pe sub fusta aia. Și să închizi ușa după tine! îi făcu el semn și fata dispăru fără urmă.

Gol, așa cum era, se întinsese pe pat și privi tavanul îngălbenit. De ce se comportase așa? Putea să îi spună, pur și simplu, că aia e casa lui. Poate că, prin venele lui, deși nu voia asta, curgea sângele nu-i om rău.

Închise ochii și își aminti câte crime făcuse. Câți oameni muriseră din vina lui. Până la urmă, de ce acceptase să facă asta pentru Aspen? De ce nu își căutase ceva legal de muncă, având în vedere faptul că începuse facultatea de medicină și ar fi putut să ajungă chirurg? Știa unde să țintească pentru a lăsa pe cineva fără suflare. Și o făcuse. Știa exact unde trebuie adâncit cuțitul. Și o făcuse. Fie că voia sau nu asta, era un criminal. Un nenorocit și nu avea cum să  retragă.

Luiza se trezi mai obosită decât atunci când adormise și mâinile încă îi tremurau. După atacul de panică, realiză cât de teamă îi era acum. Încă simțea mirosul jegos al bărbatului. Încă îl simțea aproape de ea, dar ce mai simțea, era privirea albastră a străinului care o salvase. Îi simțea privirea pe corp și asta o îngrozea. Cine știe cine era omul acela cu adevărat?