Criminal // FINALIZATĂ //

Capitolul 5.

Luiza dormea când telefonul începu să îi sune. Își trecu o mână prin păr și își puse ochelarii la ochi, luând sursa trezirii ei de pe noptieră. Zâmbi când văzu numele apelatului. De cât timp nu mai vorbiseră?

—Josh Winston, cum de ți-ai amintit de mine? spuse ea pe un ton calm, dar bucuros.

—Ți-am promis că te caut când am timp. Cum îți mai merge? Ești bine? verișorul ei era unul dintre singurii băieți cu care ea vorbea și se înțelegeau perfect. El știa mult mai multe secrete ale fetei și o sfătuia de fiecare dată. Am auzit că tot au loc crime în zona unde stai. Ai grijă, te rog! îi vorbi el.

—Am. Nu e ca și cum era să fiu violată zilele trecute! mărturisi ea.

—Poftim? Ce? Cine dracu a făcut asta? Ești bine? Ai pățit ceva? mârâi Josh.

—Sunt bine. Vorbim despre asta când ne vedem. Am scăpat cu ajutorul unui nesuferit care m-a apărat! instinctiv, ea zâmbi și isi aminti chipul bărbatului misterios.

—Nesuferit zici? chicoti el. Cum îl chemă? Îl cunoști? veșnicul lui interogatoriu.

—Habar nu am. Pur și simplu m-a apărat, apoi mi-a criticat hainele spunând că fetele obișnuite nu poartă hainele bunicii! De câte ori dau de el, se leagă de mine! începu să își frământe mâinile.

—Tipic! chicoti el. Cum merge cu liceul? Faci pregătiri pentru examenul final? Te-ai gândit la ce facultate mergi? o întrebă el.

—Nu m-am gândit, dar știi că vreau la studii sociale și politice! îi vorbi ea.

—Oricât de mult mi-ar plăcea să vorbim, trebuie să pregătesc avionul de următorul zbor! îi explică el. Faptul că era pilot de avioane îl ținea mereu ocupat.

—Promiți că mă mai suni? întrebă ea.

—Normal! Te iubesc, Lizz! îi spuse el.

—Și eu, ai grijă, te rog! îi spuse ea și închise apelul.

Luiza se întinse pe pat, privind tavanul și zâmbind. Ea și Josh erau mai mult decât veri, erau prieteni buni, frați...el știa cel mai bine ce se întâmplă cu ea, el petrece, chiar și puținul lui timp, vorbind cu ea.

Se ridică și se îmbracă în momentul în care își dădu seama că întârzia la meditații.

Gabriel mergea liniștit pe stradă, cu mâinile în buzunarele pantalonilor de blugi și gluga pe cap. Îi era cald, deși afară era frig. Avea un sentiment ciudat în adâncul sufletului. Îi lipsea ceva și habar nu avea ce. Îl durea tot corpul și se simțea obosit, singur și bolnav.

O bătrână vindea flori la marginea străzii și o privi de la distanță, cu ochii mici. Ea făcea bani cinstit, el de ce omora pentru ei?

O văzu, din întâmplare, pe Înfumurata de zilele trecute și țâțâi. De ce apărea mereu în calea lui și îl scoatea din sărite? Nu își putea vedea, pur și simplu de treabă? Fetele de șaisprezece ani sau cât o avea ea, ar trebui să stea cu prietenii, nu să enerveze criminali în serie. Ok...mintea lui o lua puțin razna. De ce îi păsa, până la urmă? Era doar o simplă adolescentă.

Trecu pe lângă el, dar nu îl observă...sau, cel puțin, se prefăcu. Se așeză liniștită la trecerea de pietoni, ținându-și ghiozdanul negru pe un singur umăr. O văzu vrând să treacă strada, dar o mașină se îndrepta spre ea fără să pară că o să oprească.

Din trei pași, fu în spatele ei și o trase în brațele sale, fix când mașina trecu în viteză. Surprinsă, icni și își ascunse chipul la pieptul lui. Plângea, oare? Se întrebă când o auzi suspinând.

—Ești bine? se trezi că o întrebă și îi simți mirosul puternic a flori de cireș. Își mușcă buzele. Se pare că, fata Înfumurată avea să îi tot iasă în cale și nu înțelegea de ce.

—Eu...îți mulțumesc! și-a depărtat chipul de la pieptul lui. Ochelarii îi erau aburiți și și-i scoase, ștergându-i cu mâneca bluzei.

—Nenorocitul ăla nu a văzut că aici e trecere de pietoni. Ai mai multă grijă, bine? îi explică el. Față de alte dați, vorbea calm cu ea. Poate că erau doar coincidențe că îi tot ieșea în cale sau poate că o făcea intenționat.

—Mhm! mormăi ea. Dacă ai de gând să îmi critici iar hainele, ești liber să o faci, dar eu plec la meditații! i-o trânti ea direct.

Meditații? Oare ce clasă era? A noua, cel mult a zecea? Mai mare de atât nu părea.

—Ești liberă să pleci, grăsuțo. Cui crezi că i-ar plăcea hainele tale de bunicuță? o analiză el. Îi plăcea să o tachineze.

—De ce ești așa un nemernic? se ridică ea pe vârfuri, încercând să pară mai înaltă.

—Eu doar ți-am salvat viața. A doua oară! sublinie el. În loc să mă faci nemernic, mai bine îmi mulțumești, deși nu am nevoie de mulțumirile tale! îi făcu cu ochiul.

—Nu te pune nimeni să mă salvezi! scoate ea limba la el și încercă să facă un pas în lateral și să îl ocolească, dar nu putu.

—Atunci, cred că ți-ar fi plăcut să ți-o tragă un bețiv la colț de stradă, să te umple de boli și să te rănească. Crede-mă, nu ți-ar fi făcut plăcere. Nu ți-a cerut nimeni să îmi mulțumești, dar fi numai atentă la ceea ce e în jurul tău. Deschide-ți ochii sau șterge-ți ochelarii. Nu trăiești într-o lume de basm! îi explică el și se apropie de ea. Îl enerva naivitatea din privirea ei.

—Mă lași, te rog, să plec? îl privi fix. Nu ți-am cerut sfaturi, nu ți-am cerut nimic. Lasă-mă, te rog, să plec! îi explică.

—Dar nu mai traversa neatentă. Și ai doar grijă! îi făcu semn spre trecerea de pietoni.

Poate că exagerase, dar Înfumurata cu ochelari habar nu avea cât de rea e lumea în care trăiește. Cât de rău e el. Părea doar o copilă ce trăiește într-un basm și probabil nu suferise niciodată. Ce ar fi știut ea ce e durerea, când cel mai sigur, avea totul?

O privi de la distanță cum mergea liniștită, cu mâinile în buzunar, și oftă. Unii oameni erau mult prea liniștiți într-o lume atât de rea și agitată. Unii oameni nu știu ce e durerea și haosul.

Sper să vă placă. O zi de joi frumoasă și plină de zâmbete.